SECŢIA I. CERCETĂRI SOCIO-ECONOMICE

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE ANALELE ŞTIINŢIFICE DIN MOLDOVA ISSN 2435-1114

SECŢIA I. CERCETĂRI SOCIO-ECONOMICE

CERCETĂRI JURIDICE

ELEMENTE DE ANALIZĂ PRAXIOLOGICĂ A CONTRACTULUI NORMATIV CA IZVOR AL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

(actul de constituire a statelor federative)

Xxxx XXXXXX,

doctor în drept, USEM

SUMAR: Contractul normativ este izvorul de drept care se manifestă în domeniul dreptului muncii, dreptului internaţional şi dreptului constituţional. Subiectul abordat în articol vizează domeniul dreptului constituţional, unde contractul normativ apare în calitate de act constitutiv al statelor federative. Subliniez că, crearea statului federativ prin contract are loc în baza concilierii condiţiilor contractuale de către statele semnatare, pe baze deschise. Statul federativ veritabil reprezintă o formă democratică de organizare a puterii publice în teritoriu.

Cuvinte cheie: drept constituţional, federaţie, contract normativ, act constitutiv, izvor al dreptului, stat federativ, convenţie, structură de stat, negociere, putere publică

SUMARRY: Normative contract law is the source of law that is manifested in labor law domain, international law and constitutional law. Article concerns the topics of constitutional law, where normative contract appears constitutive like constituitive act of the federal states. I emphasize that the creation of the federal state through contract occurs under contractual conciliation agreement by signatory states, openly. Federal state is a democratic form of organization of public power in the territory.

Keywords: constitutional law, federation, normative contract, source of law, federal state, convention, state structure, negotiation, public power

În dreptul constituţional, contractele normative apar în domeniul organizării/ funcţionării structurii federative a statelor, statornicind în acest fel principiile fundamentale convenite de către statele membre. Contractele încheiate cu această ocazie stabilesc drepturile şi competenţa formaţiunilor statale, a statului federativ şi, respectiv, a statelor membre ale federaţiei.

Cea mai răspîndită formă de organizare a structurii de stat în ţările democratice contemporane, este cea unitară. Această tendinţă a unitarismului e condiţionată de necesităţile pieţei unice, de centralizarea puterii. De-a lungul istoriei, doctrina unitarismă a fost un factor progresist, întrucît a înlocuit scindarea feudală şi particularismul. Dar, statele unitare nu sînt echivalente. În unele cazuri se pune accentul pe centralizarea exagerată, în altele poate fi caracteristică descentralizarea, ş.a.

Mai există însă state, formate prin contracte normative, din mai multe formaţiuni statale, denumite - STATE FEDERATIVE.

Statele federative beneficiază de un statut - autonomie în materie constituţională, legislativă şi judecătorească [7, p. 83]. În acest sens, statul federativ are calitatea de subiect unitar de drept [8, p. 153].

Referindu-mă mai în detaliu la statul federativ, menţionez că acesta nu a fost niciodată definit într-o manieră, care să pară satisfăcătoare tuturor teoreticienilor, după cum, nici pentru stat nu s-a găsit o astfel de definiţie. Din totdeauna, federalismul a fost definit prin organizarea structurii puterii şi exercitarea acestei puteri într-un stat prin împărţirea competenţelor suverane între autoritatea centrală şi autorităţile locale, care sînt, de regulă, subiecte constitutive ale federaţiei. În statele federative suveranitatea este divizată. Fiind divizată suveranitatea, evident că este împărţită şi sursa autorităţii.

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE ANALELE ŞTIINŢIFICE DIN MOLDOVA ISSN 2435-1114

Dicţionarul explicativ al limbii române ilustrează statul federativ ca fiind: „uniunea de state independente sau de unităţi teritoriale autonome, înfiinţate pe baza unui acord juridic, prin care se determină condiţiile de asociere a statelor şi de funcţionare a acestora” [4, p. 210].

Savantul X. Xxxxxxx defineşte statul federativ, ca fiind „acel stat compus din două sau mai multe state membre, care, în limitele precizate de Constituţia federaţiei, transferîndu-şi o parte din atribuţiile lor suverane în favoarea statului compus, dau naştere unui nou stat, distinct de statele care-l alcătuiesc” [1, p. 89].

După X. Xxxxxxxxx, „statul federativ este format din două sau mai multe state membre, din unirea cărora apare un nou stat, federaţia, ca subiect unitar de drept” [9, p. 336].

În contextul definiţiilor de mai sus, deşi acceptate integral, observăm că doar dicţionarul explicativ al limbii române pomeneşte de actul de constituire a federaţiei, contract normativ - element fundamental la crearea federaţiilor.

Astfel, federaţia ar putea fi definită în felul următor: „Statul compus din două sau mai multe state membre, în baza liberului acord de voinţă al părţilor, exprimat printr-un contract negociat, în urma căruia statele semnatare îşi stabilesc modul de creare şi funcţionare a viitorului stat”.

Consider, totodată, că are dreptate autorul autohton B. Negru, care subliniază că, în cazul statelor federale, cuvîntul „stat”, ca subiect al federaţiei se foloseşte mai mult în sens tradiţional, întrucît ele nu sînt state în adevăratul sens al cuvîntului. Prin intrarea lor în federaţie, acestea (statele) au devenit, mai degrabă, un fel de unităţi administrativ-teritoriale, decît state propriu-zise, deoarece acestea nu dispun de mai multe atribute caracteristice statului (nu dispun de armată proprie, de securitate, între ele nu există frontiere naţionale etc.) [10, p. 135].

Aşadar, elementul fundamental al federaţiilor îl constituie faptul că, temeiul legitimităţii autorităţii centrale este dat de actul constitutiv al federaţiei. Competenţele autorităţii centrale sînt atribuite prin actul constitutiv, de subiecţii care formează federaţia. Competenţele autorităţilor locale sînt „păstrate”, nu sînt dobîndite. În statul unitar competenţele autorităţilor locale, oricît de largi ar fi ele, sînt cele atribuite de autoritatea centrală. De aici rezultă un alt element important. În statele unitare, autoritatea centrală menţine dreptul de control şi de a se implica în activitatea autorităţilor locale, iar în statele federale, autoritatea centrală poate interveni doar în domeniile în care exercitarea competenţelor aparţine autorităţilor locale, numai în modul prevăzut expres de constituţia federală.

În acelaşi timp, statul federativ nu trebuie confundat cu asociaţii de state, deoarece acestea nu dau naşterea unui nou stat. În esenţa sa, statul federativ reprezintă o formă democrată de organizare a puterii publice în teritoriu decît statul unitar, de aceea, în marea majoritate, pentru statele federative este tradiţională forma republicană de guvernămînt (cu excepţia statelor federative- monarhii: de ex., Belgia, Canada, Australia).

Analizînd raportul între statele federative şi statul federat, cercetătorul autohton X. Xxxxxx constată că statul federativ este determinat, în esenţă, de următoarele caracteristici:

1. Instituirea unui cadru dublu de autorităţi publice centrale (legislative, executive, judecătoreşti) la nivelul statului federativ şi la nivelul fiecărui stat federat.

2. Existenţa unei ordini constituţionale comune, consacrate prin Constituţia statului federativ şi preluate de statele federate în constituţiile lor.

3. Existenţa unui sistem integral de drept, constituit din norme juridice, adoptate de organele cu competenţă normativă de nivel federal, obligatorii pe întreg teritoriul statului federativ şi din norme emise de organele competente ale statelor federate, obligatorii doar pe teritoriul statelor respective.

4. Persoanele care alcătuiesc populaţia statului federativ deţin două cetăţenii: cetăţenia statului federativ şi cetăţenia statului federat. Însă, în aceste cazuri, cetăţenia subiecţilor federali este mai mult simbolică, de uz intern (de ex. cetăţean al Ceceniei, Iacutiei, Tatarstanului).

5. Statele federative sînt subiecte de drept internaţional, iar statele federate doar subiecte de drept intern (cu excepţia U.R.S.S., în care membri ai O.N.U. erau Ucraina, Belarusi deşi

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE ANALELE ŞTIINŢIFICE DIN MOLDOVA ISSN 2435-1114

era pur decorativă.). Aceasta este şi deosebirea între confederaţia de state, ale cărei componente sînt recunoscute pe plan internaţional şi federaţie. Dar, sînt şi state federale în care componentele federaţiei (cantoanele elveţiene, landurile R.F.G.) se bucură, după Constituţie, de anumite competenţe cu caracter limitat pe plan internaţional.

6. Organul legislativ al statului federativ este de obicei bicameral, deoarece structura bicamerală asigură, în condiţiile determinate de constituţia statului federativ, participarea statelor federate la stabilirea unei legislaţii comune şi la luarea deciziilor de nivel federativ [6, p. 103-104].

Rămîn a fi de acord cu această abordare, dar nu putem nega nici viziunea autorului B. Negru, care evidenţiază şi alte patru trăsături:

1. Federaţia este constituită din unităţi statale (statele în S.U.A., India, Australia, republici din Rusia, landuri din R.F.G. şi Austria, cantoane în Elveţia, provincii în Canada etc.).

2. Subiectele federaţiei nu sînt state în sensul deplin al cuvîntului şi nu beneficiază de suveranitate, în pofida proclamării ei formale în unele federaţii, chiar dacă în unele cazuri se menţionează despre suveranitatea acestora. Caracterul suveran al subiectelor federale este formal, declarativ şi nu real. Drept exemplu, pe parcursul mai multor ani, s-a afirmat necondiţionat că statele membre ale federaţiei sovietice, republicile Iugoslaviei îşi păstrează suveranitatea. Evident, n-a fost şi nici n-a putut fi vorba de o suveranitate reală a acestora. Se opera cu noţiunea de suveranitate a republicilor unionale doar în scopuri propagandistice. Oricum, era mai „comod” să spui de suveranitatea Moldovei, Letoniei, Armeniei etc., decît să recunoşti faptul că acestea, propriu-zis, erau nişte gubernii ale Imperiului Sovietic. Acest lucru a fost confirmat încă o dată de practică. Începînd cu anul 1989 „statele suverane” membre ale Uniunii Sovietice şi-au declarat independenţa. Chiar încercarea de a menţine cu orice preţ aşa numita „uniune benevolă a republicilor surori”, nu s-a soldat cu succes. În toamna anului 1989 Congresul Deputaţilor poporului din

U.R.S.S. adoptă Legea cu privire la modalitatea de ieşire din componenţa U.R.S.S. (această lege făcea imposibilă ieşirea din componenţa federaţiei). Iar în primăvara anului 1991 se înscenează un referendum care, confirmă dorinţa de păstrare a U.R.S.S.-ului. Însă, Imperiul Sovietic (de altfel ca şi toate celelalte imperii de pînă acum) s-a prăbuşit. Ca urmare, această ipoteză potrivit căreia statele ce fac parte din federaţiile socialiste îşi păstrează suveranitatea cade.

3. Subiecţii federali de pe poziţii de egalitate participă, indiferent de întinderea lor teritorială, de numărul populaţiei etc., la luarea deciziilor federale. După cum s-a menţionat, orientările actuale ale federalismului sînt contradictorii. Dacă în fostele state socialiste tendinţa a fost şi este de a destrăma federaţia, în statele pluraliste, democratice tendinţa este contrară: de întărire a federaţiilor şi de formare a unor noi entităţi federale.

4. Federaţia în ţările democratice se caracterizează prin descentralizarea statului. În funcţia federală inevitabil apare necesitatea delimitării de competenţe dintre organele federale şi organele subiecţilor federali.

5. La fel, federaţia are şi multe alte particularităţi, care diferă de la o federaţie la alta. Astfel, anumite particularităţi revin federaţiilor latino-americane. Autorităţile federative a ţărilor respective beneficiază de dreptul unui control larg asupra activităţii subiecţilor federali. În cazul federaţiilor afro-asiatice, se observă alte particularităţi. În acest sens, deosebim, de ex., două variante de federaţie: burghezo-federală şi burghezo-democratică [10, p. 135- 137].

În opinia mea, aici s-ar mai impune şi o altă trăsătură caracteristică a statului federativ şi anume - dinamica raporturilor între federaţie şi statele membre este flexibilă. În acest sens, este foarte important ca aceste raporturi să aibă un caracter funcţional, să existe un dialog, compromis permanent între statul federal şi federaţie în abordarea tuturor problemelor care pot apărea. Aceasta este de fapt o trăsătură caracteristică federaţiilor veritabile.

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE ANALELE ŞTIINŢIFICE DIN MOLDOVA ISSN 2435-1114

Federalismul veritabil se bazează pe două principii: principiul autonomiei şi participării. Principiul autonomiei este fundamental în organizarea şi funcţionarea statului federal. Potrivit acestuia, statelor membre ale federaţiei li se conferă prerogative largi în cele mai diverse domenii - de la domeniul legislativ la cel jurisdicţional şi economic. Practic, fiecare stat federal îşi construieşte structurile de guvernare şi stabileşte raporturile între ele în mod liber, precizează o politică socială proprie, stabileşte taxe şi impozite cu aplicabilitate locală, îşi construieşte o structură economică şi infrastructurile necesare acesteia ş. a. Mai trebuie să facem o precizare că,

„larga autonomie nu presupune ruperea legăturilor cu statul federal”. Potrivit principiului autonomiei, se stabileşte o strictă partajare a competenţelor între statul federal şi statele membre ale federaţiei. În caz de conflict între acestea, puterea judecătorească are competenţa de a soluţiona diferendul şi de a reface echilibrul constituţional. Principiul participării este complementar principiului autonomiei, fără participarea statelor componente ale federaţiei la procesul general de guvernare federaţia ar fi în realitate un stat untar complex. Un federalism autentic presupune participarea statelor federale la elaborarea deciziilor aplicabile pe tot teritoriul statului federativ [7, p. 84-85].

În dependenţă de criteriile puse la baza federaţiilor, deosebim:

- federaţii teritoriale (Germania, Austria etc.);

- federaţii naţionale (fostele U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugoslavia, actualele Belgia, Elveţia);

- federaţii mixte, organizate în baza principiului teritorial şi etnic (Federaţia Rusă).

Abordînd problema creării statului federativ ca formă a structurii de stat, consider oportun de a identifica subiecţii de federaţie care, după cum am subliniat, nu sînt state în sensul deplin al cuvîntului, chiar dacă în unele cazuri se menţionează despre suveranitatea lor. Caracterul suveran al subiecţilor federali este formal, declarativ şi nicidecum unul real.

La fel, absolut în toate cazurile federaţiei, subiectele federative nu dispun de dreptul de a ieşi liber din componenţa federaţiei. Se ştie că în Constituţia U.R.S.S., se menţiona dreptul republicilor unionale de a ieşi din componenţa U.R.S.S. Un asemenea drept, însă, a avut un caracter formal. Nu a fost, ce-i drept, nici un caz de încercare de a ieşi din componenţa federaţiei sovietice. Doar la sfîrşitul anilor optzeci ai secolului trecut s-au făcut încercări din partea ţărilor Baltice de a ieşi din componenţa federaţiei, dar ele au fost respinse din start [10, p. 137].

În acelaşi timp, subiecţilor federaţiei li se garantează integritatea teritorială. Acesta este un drept inalienabil al subiecţilor federali. În condiţiile federaţiilor democratice, integritatea teritorială este asigurată. Nu putem spune, însă, acest lucru în condiţiile federaţiilor cu regimuri autoritare. Ca exemplu, ne poate servi federaţia sovietică. Este ştiut faptul, că iniţial, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, inclusă forţat în componenţa U.R.S.S., ca rezultat al protocolului adiţional secret al pactului Ribbentrop - Molotov, urma să dispună de un teritoriu de circa 50 de mii kilometri pătraţi. Pînă la urmă, Moldovei i-au fost luate şi acele teritorii, care niciodată n-au intrat în componenţa altor state.

Concomitent cu Constituţia federală comună, în unele federaţii acţionează şi Constituţiile subiecţilor federali. De asemenea, paralel cu legile federale acţionează şi legile subiecţilor federali. În toate cazurile, însă, se subliniază supremaţia legislaţiei federale, faţă de legislaţia subiecţilor federali. Prin aceasta se asigură unicitatea reglementării normative pe probleme de interes major. Aceasta se răsfrînge şi asupra organelor subiecţilor federali [10, p. 137].

În afara subiectelor federale, în cadrul statului federativ mai pot fi întîlnite şi aşa numitele teritorii federale, care nu se bucură de subiecte federale, dar se subordonează nemijlocit autorităţilor publice centrale. În această categorie sînt incluse districtele federale (S.U.A., Mexic, Australia etc.), unde sînt amplasate capitalele acestor state, unele forme de autonomie fiind determinate de necesitatea rezolvării unor probleme naţionale. Astfel, întîlnim ca forme de autonomie în federaţie: republici autonome, regiuni autonome, districte naţionale, provincii autonome. În dependenţă de coraportul dintre statul federativ şi subiecţii de federaţie (statele federale), federalismul poate avea un caracter dualist sau de cooperare. Federalismul dualist presupune un echilibru dintre statul federativ şi subiecţii de federaţie, ultimii fiind dotaţi cu o anumită competenţă, iar relaţiile între ei

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE ANALELE ŞTIINŢIFICE DIN MOLDOVA ISSN 2435-1114

întemeindu-se pe principiul neamestecului intern. Federalismul cooperativ se bazează pe ideea cooperării bilaterale între federaţie şi subiecţii de federaţie, cu repartizarea echitabilă a atribuţiilor între federaţie şi subiecţii săi [6, p. 104-105]. Cu toate acestea, federaţia este un stat suveran, care acordă o atenţie sporită caracterului său unitar.

Actualmente, federaţiile au început să se clasifice în simetrice şi asimetrice.

Federaţia simetrică ideală e constituită din subiecte a federaţiei, avînd acelaşi statut juridic. Federaţia asimetrică se manifestă în trei forme:

Primul model este federaţia asimetrică structurală - se caracterizează prin faptul că pe lîngă subiectele federaţiei, statul federativ cuprinde şi alte formaţiuni teritoriale: teritoriile federale, districtul federal, coloniile federale, iar unele state, chiar şi state asociate. Pentru acest model de federaţie asimetrică este specifică inegalitatea statutului juridic al subiecţilor federaţiei şi nesubiecţilor prin reducerea drepturilor ultimilor.

Al doilea model de federaţie asimetrică este constituit numai din subiecte ale federaţiei, dar neidentice. Ca model tipic de asemenea federaţie serveşte Rusia, care fiind constituită din 89 de subiecte ale federaţiei, cuprinde: republici, ţinuturi, regiuni, regiuni autonome, districte autonome, două oraşe de importanţă federală (Sankt-Peterburg).

Al treilea model de federaţie asimetrică, „asimetrie camuflată”, este constituit din subiecte de federaţie de acelaşi rang, dar egalitatea între ele nu se respectă în unele domenii (adică sînt reprezentate neproporţional în adunarea parlamentară, dependentă de numărul de populaţie din cadrul fiecărui subiect). Exemplu de asemenea federaţie servesc Emiratele Arabe, unde şapte subiecţi de federaţie sînt reprezentaţi în Adunarea Naţională de un număr diferit de deputaţi (de la 4 la 8) [6, p. 106-107].

Analizînd structura federativă a statelor, constatăm că aceasta nu este determinată nici de suprafaţa teritorială, nici de densitatea sau numărul locuitorilor, nici de existenţa mai multor naţionalităţi, nici de regimul politic sau forma de guvernămînt, ci se constituie prin unirea sau fărîmiţarea mai multor state în vederea realizării unor interese de ordin comun.

În final, ţinînd cont de lansarea unor proiecte de federalizare a ţării noastre în vederea soluţionării conflictului transnistrean, consider oportun de a face referire şi la această problemă. În primul rînd, Constituţia Republicii Moldova în art. 1 stabileşte: „Republica Moldova este un stat unitar şi indivizibil” [3], în sensul că nu poate fi împărţit total sau parţial în mai multe unităţi statale (state) şi transformat într-un stat federal (federativ).

În pofida prevederilor constituţionale, pornind de la factori de ordin politic, totuşi, au fost propuse proiecte care prevăd soluţionarea diferendului trasnistrean prin federalizarea Republicii Moldova. În una din ele se invocă modelul Spaniei, ca cea mai oportună cale de soluţionare a conflictului transnistrean.

Asemenea propuneri nu au şi nici nu pot avea nici un temei, spune B. Negru. Federalizarea statului Republica Moldova nici pe de parte nu este un pas spre integritate, deopotrivă, aceasta ar distanţa şi mai mult stînga Nistrului de la restul statului [10, p. 145].

Totodată, nu pot fi acceptabile şi conceptele exprimate de către unii experţi ai O.S.C.E. (deoarece proiectul de federalizare a fost lansat de O.S.C.E., iar mediatori în procesul de rezolvare a conflictului erau Rusia, Ucraina şi O.S.C.E.), conform cărora, federaţia poate fi definită prin elementul autonomiei. Autonomia poate fi foarte bine prezentă şi în cadrul statelor unitare. Ea poate avea forme diferite şi se poate regăsi în configuraţii foarte variate. Există autonomii etnice, administrative, culturale etc. În cele mai dese cazuri, autonomia presupune descentralizarea puterii, iar descentralizarea puterii nu presupune neapărat federaţie.

Nu trebuie să uităm şi de prevederile art. 142 din Constituţie, care stipulează:

„Dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale. Nici o revizuire nu poate fi făcută, dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora” [3].

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE ANALELE ŞTIINŢIFICE DIN MOLDOVA ISSN 2435-1114

Federalizarea Republicii Moldova ar putea fi chiar periculoasă, prin faptul că ar crea în lume un precedent juridic negativ.

Totodată, nu există nici un criteriu ştiinţific pentru a argumenta necesitatea dreptului la auto- determinare a raioanelor din stînga Nistrului sau pentru a accepta ideea obţinerii calităţii de subiect federal. B. Negru afirma: „A justifica cerinţele separatiştilor, înseamnă, practic, a turna apă la moara separatiştilor şi din alte state. Federalizarea are drept scop conservarea instituţiilor proimperiale şi reînvierea fostului imperiu rus” [10, p. 145].

Aşa cum remarca foarte exact X. Xxxxx, citat după X. Xxxxxx, într-un text prezentat la Conferinţa internaţională cu genericul „Perspectivele soluţionării conflictului transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova”, organizată de Institutul de Politici Publice, la 6 - 7 decembrie 2002, „Nu există state naţionale, care s-ar fi transformat în federaţii. În schimb, în ultimul secol au dispărut mai multe federaţii, începînd cu imperiul austroungar şi sfîrşind cu Iugoslavia”. „Există federaţii prospere, ca Germania şi federaţii unde mafia siciliană pare a fi o organizaţie de diletanţi”, adaugă eseistul [2, p. 3].

Federaţia este o formă a structurii de stat convenabilă numai nu poporului Republicii Moldova, iar invocarea ca exemple de federaţii reuşite şi trimiterea la faptul simplei exigenţe a acestora, nu oferă nici o valoare argumentelor federaliste şi nu poate convinge că singura soluţie este federalizarea Republicii Moldova. Toate federaţiile au cunoscut războaie de secesiune, iar rezultatele lor au fost în funcţie de raporturile de forţe dintre părţi. Pe de altă parte, federaţiile reuşite sînt astfel tocmai pentru că au fost respectate nişte principii fundamentale în momentul constituirii lor.

Astfel, în materia dreptului constituţional, contractele normative reglementează organizarea şi funcţionarea statelor federative şi oferă principii fundamentale în activitatea părţilor, în urma semnării actului de constituire, pe baze deschise, de conciliere a părţilor şi oferind, ca urmare, norme juridice.

Bibligrafie:

1. Xxxxxxx X. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 656 p.

2. Xxxxxx X. Statul federal, principii şi reglementări. În: Materialele Conferinţei internaţionale Perspectivele soluţionării conflictului transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova, Chişinău, 2002. [online]. http:// xxx.xxxxxxxxxx.xx/0000/000-000/000.xxxx.

3. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, cu modificările şi completările la 29.06.2006. În vigoare la 27.08.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 001 din 18.08.1994.

4. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998. 1192 p.

5. Xxxxxx X. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1998. 466 p.

6. Xxxxxx X. Curs elementar de drept constituţional. Vol. I. Chişinău: Reclama, 2001. 280 p.

7. Xxxxxxx Xx. Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice. Vol. I. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 488 p.

8. Xxxxxx X. Drept constituţional şi instituţii politice. V. 1. Bucureşti: Xxxxxxxxxx, 1993. 322 p.

9. Xxxxxx X., Xxxxxxxxx X. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 660 p.

10. Negru B., Xxxxx X. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Bons Offices, 2006. 520 p.