REGLEMENTAREA JURIDICĂ A CONTRACTULUI NORMATIV ÎN SISTEMUL IZVOARELOR DE DREPT ALE ITALIEI ŞI FRANŢEI

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A CONTRACTULUI NORMATIV ÎN SISTEMUL IZVOARELOR DE DREPT ALE ITALIEI ŞI FRANŢEI

xxxx XXXXXX,

doctor în drept, lector universitar (USEM)

REZUMAT

În această publicaţie, am menţionat rolul contractului normativ în statele comunităţii europene, în special în Franţa şi Italia, acolo unde negocierea conţinutului normei constituie elementul principal în dezvoltarea sistemului dreptului. Ne referim, totodată, la etapele ratificării unui contract internaţional şi încheierea contractului colectiv de muncă. Este de remarcat că în aceste două state conţinutul contractului normativ este protejat prin lege şi, evident, sunt asigurate întocmai drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, ceea ce, evident, ar fi un bun exemplu şi pentru ţara noastră.

Cuvinte-cheie: convenţie colectivă, tratat internaţional, contract normativ, pact de conciliere, patron, salariat, inter-

venţie parlamentară, consiliu constituţional, negocieri colective, izvor de drept, relaţie socială.

SUMMARY

In this publication we mentioned the role of the normative contract of the European Community states, especially in France and Italy, where the norm content negotiation is the main element in the development of law. Here, I made refer- ence to ratified stages of the international contract and collective labor contract. It is worth noting that in these two states the normative contract content is protected and obviously provided with just rights and fundamental freedoms, which obviously would be a good example for our country

Keywords: collective convention, international treaty, normative contract, conciliation pact, employer, employee, parliamentary intervention, constitutional council, collective negotiations, source of law, social relationship.

Î

n statele cu democraţie participativă, cum este cazul Franţei şi Italiei, contractul normativ ca

izvor al dreptului este foarte important în reglementa- rea relaţiilor sociale, iar negocierea constituie elemen- tul-cheie în dezvoltarea sistemului dreptului. Pornind de la această ipostază, subliniem că contractul norma- tiv este izvorul de drept care presupune naşterea unor norme juridice prin prisma negocierii între participan- ţii la raporturile juridice.

În Italia şi Franţa, contractele normative ca izvoare ale dreptului se manifestă în materia dreptului muncii în calitate de contracte, convenţii colective de muncă şi în materia dreptului internaţional în calitate de tra- tate, acorduri internaţionale. În continuare, ne vom re- feri la fiecare ţară, pe domeniu, ţinând cont de ramura de drept în care se regăseşte.

În Italia problema contractelor normative (acordu- rilor) internaţionale este reglementată, în primul rând, de normele constituţionale, care atribuie Preşedintelui Italiei puterea de a ratifica acorduri internaţionale. În conformitate cu prevederile alin.(7) art.87 al Consti- tuţiei italiene, „Preşedintele Republicii ... ratifică tra- tatele internaţionale, după aprobarea de către Camere, atunci când aceasta este necesară”. Iar, conform art.80

„Camerele parlamentare aprobă prin lege ratificarea tratatelor internaţionale: de natură politică, cu privi- re la arbitraje, care vizează modificarea, schimbarea teritoriului, tratatele financiare sau care presupun mo- dificările de legislaţie”2. Tratatele internaţionale care nu se încadrează în categoriile menţionate, se aprobă într-o formă simplificată c.d. şi nu necesită a fi ratifi-

cate de către Parlament (intră în vigoare din momen- tul semnării).

Orice proiect de lege prezentat Camerei, conform regulamentului intern, se examinează de către o comi- sie specializată, apoi de către Camera respectivă, care adoptă prin vot deschis fiecare articol4. În acelaşi sens, art. 72 al Constituţiei prevede: „Procedura normală de examinare şi aprobare directă este întotdeauna apli- cată proiectelor de lege... privind aprobarea ratificării tratatelor internaţionale”2.

După procedura aprobării, legea cu privire la ra- tificarea tratatului internaţional se publică în Monito- rul Oficial al Italiei. De la început nu a existat nici o condiţie juridică faţă de publicarea textelor tratatelor care nu se încadrează în art.80 al Constituţiei. Ulteri- or, prin Legea Italiei nr.839 din 21 decembrie 1984 cu privire la sistematizarea oficială şi publicarea actelor normative ale Republicii Italiene în Monitorul Oficial, s-a stabilit, ca condiţie obligatorie, publicarea tuturor categoriilor de tratate internaţionale ale Italiei (lit. f) art.1). În art.4, legea prevede „...actele internaţionale la care Italia este parte (tratate, convenţii, schimb de note, acorduri sau alte documente) se publică trimes- trial în suplimentul Monitorului Oficial ...”8.

În contextul abordării problemei contractelor nor- mative în Italia, nu poate fi trecut cu vederea Pactul de conciliere de la Laterano din 1929. Semnat în Palatul Laterano de către Xxxxxx Xxxxxxxxx, reprezentantul Regelui Italiei, şi de Xxxxxxxxxx Xxxxxx Xxxxxxxx, Se- cretarul de Stat al Papei Xxxx xx XX-xxx, pactul a con- stituit un triplu acord (contract): un tratat politic, o

convenţie financiară şi un concordat. Pactul a pus ca- păt conflictului dintre Pontifii romani şi statul italian. Pactul reglementa suveranitatea statului Vatican, de- creta catolicismul ca religie oficială a Italiei şi regle- menta relaţiile dintre Biserică şi stat. Odată cu semna- rea lui, Papii au obţinut compensaţiile cerute pentru statele papale anexate la Regatul Italiei în 1870.

Importanţa Pactului de la Laterano este reflecta- tă inclusiv în prevederile art.7 din Constituţia Italiei:

„Statul şi Biserica catolică sunt ... independente şi suverane. Raporturile lor sunt reglementate de către Pactul de la Laterano ...”2.

Contractul colectiv de muncă în Italia este consi- derat principalul instrument al acţiunii sindicale6. El are un caracter dublu: caracterul normativ şi caracte- rul obligaţional.

Caracterul normativ al contractului colectiv, evident, este cel mai important şi presupune determi- narea conţinutului contractelor de muncă, în vederea prevenirii unor presiuni din partea patronilor, datorită poziţiei de inferioritate economico-socială a salari- aţilor, ca să fie obligați să accepte anumite condiţii impuse de patron. Finalitatea contractului colectiv, cu alte cuvinte, constă în stabilirea unor condiţii minime de tratament economic şi normativ, care trebuie să fie respectate în contractele individuale de muncă. Ele vizează astfel de domenii, cum ar fi: pregătirea profe- sională, siguranţa şi sănătatea, ratele minime de plată, creând ambelor părţi obligaţiuni juridice.

Caracterul obligaţional presupune că contractul colectiv de muncă are menirea nu doar să disciplineze raporturile de muncă, dar şi să reglementeze raportu- rile între subiecţii colectivi.

În Italia, legislaţia muncii distinge două tipuri de contracte colective: contracte colective corporative şi contracte colective de drept comun.

Conform prevederilor Legii nr.563/1926 şi a Regu- lamentului de executare nr.1130/1926, contractul co- lectiv corporativ se configurează ca un contract care, în virtutea legii, este inderogabil in pejus din partea contractelor individuale de muncă şi este aplicabil faţă de toţi care aparţin categoriei respective. Clau- zele diforme ale contractelor individuale de muncă, preexistente sau succesive contractului colectiv, sunt substituite de drept cu cele ale contractului colectiv, cu excepţia cazurilor în care sunt mai favorabile an- gajaţilor9.

În afară de contractul colectiv corporativ, în Italia există şi aşa-numitul contract stipulat de asociaţii sin- dicale. El este un contract atipic, adică lipsit de o re- glementare legală, fiind definit de doctrina juridică ca contract colectiv de drept comun, deoarece este dedus din normele Codului civil. Teoria care a fost fondată pe baza art.2077 din Codul civil al Italiei este reţinută, fiind expresia unei ratio compatibile şi cu contractul colectiv de drept comun. Într-adevăr, acesta din urmă

are finalitatea specială de a oferi o disciplină a rapor- turilor de muncă9.

În cele din urmă, menţionăm că contractul colectiv de drept comun este aplicabil numai faţă de membrii asociaţiilor stipulate şi nu poate fi recunoscut ca con- tract normativ.

În ceea ce priveşte extinderea juridică sau adminis- trativă a contractelor colective, Constituţia Italiei pre- vede că acordurile colective semnate de „sindicatele reprezentative” sunt obligatorii pentru toate categori- ile de angajaţi (art.39 din Constituţie)2, însă această prevedere nu şi-a găsit niciodată aplicare praxiologi- că. De regulă, judecătorii iau ca punct de referinţă, pentru soluţionarea litigiilor, prevederile referitoare la salariul minim stabilit prin contractele sectoriale.

Reglementarea juridică a contractului nor- mativ în sistemul izvoarelor de drept ale Franţei. Constituţia Franţei din 1958 reglementează problema contractelor internaţionale într-un mod mai desfăşurat decât cele reflectate în normele constituţionale prece- dente. În lucrarea sa La répartition des compétences en matière de conclusion des accords internationaux sous la Ve République (Repartizarea competenţelor în domeniul încheierii acordurilor internaţionale în timpul celei de-a V-a Republici), francezul V. Xxxxxx afirma: „Introducerea acestor reglementări novatoare manifestă interesul statului în delimitarea raţională a atribuţiilor la elaborarea contractelor normative inter- naţionale, deşi există şi anumite ambiguităţi şi confu- zii în ceea ce priveşte ordinea de aprobare a lor”7.

În art.11, 52-54 din Constituţie, precum şi unele prevederi ale Preambulului Constituţiei, fac referire la competenţele executivului, condiţiile intervenţiei parlamentare, consultaţiile de referendum, totodată, abordează controlul Consiliului constituţional. Titlul XIV al Constituţiei, în art. 88, relevă dispoziţii cu privire la acordurile de asociere, fiind unica rămăşiţă lăsată de vechea comunitate. Acesta vizează mai mult un domeniu de cooperare decât un mecanism de anga- jament: „Republica poate încheia acorduri cu Statele, care doresc să se asocieze cu ea pentru dezvoltarea civilizaţiilor lor”3.

‒ Competenţele executivului. Conform prevede- rilor alin.(2) art.5, Constituţia Franţei: „Preşedintele este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului şi respectării tratatelor”. Aceste prevederi sunt dominate de competenţa exclusivă a Preşedin- telui de a ratifica sau aproba tratate/acorduri. La fel, art.5 delimitează atribuţiile şefului statului şi Guver- nului. Şeful statului „negociază şi încheie tratatele. El trebuie să fie informat despre orice negociere purtată în privinţa încheierii unui acord internaţional nesupus ratificării”. La rândul său, art. 53 menţionează acor- durile care urmează a fi supuse procedurii de aprobare prin lege3.

Având la bază aceste dispoziţii constituţionale,

autorul francez X.Xxxxxxxx scoate în evidenţă trei categorii de competenţe internaţionale de natură con- venţională:

1. tratate semnate de Preşedintele Republicii;

2. tratate guvernamentale, semnate la nivel de

Guvern;

3. tratate simple, care nu trebuie să fie supuse ratificării1.

– Intervenţia parlamentară. Potrivit tradiţiei re- publicane franceze, intervenţia parlamentară este prealabilă ratificării unui tratat şi constituie de fapt o aprobare, şi nu o obligaţiune. Parlamentul aprobă tra- tatul printr-o lege organică10.

Sunt supuse intervenţiei parlamentare tratatele de pace, tratatele comerciale, tratatele sau acorduri- le referitoare la organizarea internaţională, tratatele care vizează finanţele statului, tratatele care modifică dispoziţiile legii, tratatele care vizează statutul per- soanelor, tratatele cu privire la cesiune, schimb sau dobândire de teritoriu ( ... )” (art. 53 al Constituţiei). Observăm că în această listă nu figurează asemenea tratate importante, precum sunt tratatele de alianţă/ acordurile de apărare reciprocă.

După părerea lui X.Xxxxxxxx, realizarea inter- venţiei parlamentare care stabileşte această aprobare poartă mai mult un caracter formal, în genere, Par- lamentul francez nu prea are competenţe în materia internaţională. Chiar prin Regulamentul Adunării parlamentare a fost exclus dreptul la amendament. În plus, interpretările/declaraţiile privind angajamentele internaţionale asumate în baza unui acord nu ţin întot- deauna de competenţa Parlamentului1.

‒ Consultaţia de referendum. În cazul tratatelor de cesiune, schimb sau dobândire a unui teritoriu, este nevoie de consimţământul populaţiei (art.53)3, cu toate că tipul şi modalităţile de desfăşurare a referendumu- lui nu sunt reglementate. De fapt, Franţa nu prea are experienţă în acest sens3. Totodată, art. 11 din Consti- tuţie prevede în mod expres că referendumul poate fi supus „orice proiect de lege ( ... ), chiar şi ratificarea unui tratat internaţional care vizează funcţionarea in- stituţiilor publice”3. În principiu, aceasta nu se refe- ră decât la tratatele care sunt enumerate în art.53 din Constituţie. Acest model de ratificare a unui tratat a fost folosit în 1972, în timpul referendumului privind aderarea la Comunităţile europene a Regatului ‒ Unit

‒ Irlanda şi Danemarca, totodată, a fost aplicată şi în anul 1992 la ratificarea acordurilor de la Maastricht privind Uniunea Europeană.

Ulterior, Parlamentul vine cu o modificare la art. 54 din Constituţia Franţei, instituind Consiliul consti- tuţional.

‒ Consiliul constituţional. Potrivit art.54, „dacă un tratat internaţional contravine normelor constituţiona- le, Consiliul constituţional poate dispune amânarea ratificării până la modificarea Constituţiei”3. Astfel,

hotărârile Consiliului constituţional prevalează orice aprobare parlamentară1. Observăm că legislaţia Fran- ţei nu pune în capul mesei normele internaţionale, iar prin art. 54 al Constituţiei a fost asigurată mai mult o ajustare decât o ierarhizare a normelor interne faţă de normele internaţionale.

Analizând în aceeaşi ipostază contractele norma- tive din sfera dreptului muncii, Convenţia colectivă de muncă este un acord încheiat între un patron sau un grup de patroni şi una sau mai multe organizaţii sindicale, reprezentanţi ai salariaţilor, în vederea de- terminării comune a condiţiilor de muncă şi garanţii- lor sociale9.

Legislaţia franceză distinge noţiunile de „conven- ţie” şi „contract colectiv”. Prin convenţia colectivă se reglementează condiţiile de muncă şi garanţiile soci- ale, iar prin acord colectiv ‒ doar o componentă din aceste condiţii (de ex., acordul asupra salarizării/dura- tei timpului muncii).

În ceea ce priveşte nivelurile negocierilor colecti- ve, dreptul francez se bazează pe nivelul ramurii de activitate. Pentru ca o convenţie colectivă de ramură să aibă vocaţia de a fi aplicată într-un raport de mun- că determinat, este necesar să fie respectate anumite condiţii. Astfel, sfera de aplicare a convenţiei colec- tive depinde de activitatea economică a întreprinde- rii: o convenţie colectivă de ramură nu se va aplica într-o întreprindere, decât în cazul domeniilor expres stabilite în articolele convenţiei, determinând foarte clar care este sfera de aplicare. Implicarea patronului instituţiei într-o asociaţie semnatară a convenţiei are o importanţă deosebită, astfel încât, dacă patronul nu este membru al asociaţiei care a semnat convenţia co- lectivă de ramură, evident că nu este legat de clauzele acestei convenţii9.

În octombrie 1995, în Xxxxxx x fost încheiat un nou acord naţional interprofesional, referitor la po- litica contractuală. Referitor la materia negocierilor colective, acordul reflectă o dublă vocaţie. Prima, să dezvolte negocierile în trei niveluri (nivelul naţional interprofesional, profesional şi de întreprindere), pre- cizându-se rolul negocierii la fiecare nivel şi, totoda- tă, asigurând o corelaţie între aceste nivele. Cea de-a doua preocupare a constat în a răspândi negocierile la nivel de întreprindere, acceptând desfăşurarea aces- tora chiar şi în întreprinderile unde nu există delegaţi sindicali.

După care, în aprilie 2004, a fost adoptată o lege privind negocierea colectivă, care a adus unele îmbu- nătăţiri în acest sens. În primul rând, pentru validita- tea contractelor colective, este nevoie de acordul unei majorităţi a sindicatelor reprezentative. În al doilea rând, se modifică ierarhia contractelor, oferindu-se posibilitatea de a încheia şi acorduri la nivel de între- prindere, pe lângă acordurile la nivel de ramură. În iu- lie 2005, partenerii sociali au încheiat primul contract

colectiv în industria sportului şi de agrement care viza circa 100.000 de salariaţi.

Contractul colectiv de muncă la nivel de întreprin- dere a fost iniţial ignorat de către legiuitor, apoi in- trodus ţinând cont de evoluţia practicii normativ-con- tractuale. Începând cu anul 1971, negocierea colectivă la nivelul întreprinderii devine obligatorie în Franţa şi stabileşte medierea unor asemenea clauze de valoare ca: salariul adecvat muncii prestate, durata timpului de muncă ş.a.

Un aspect important în dreptul muncii francez, care ar putea fi preluat cu succes şi de noi, l-a constituit li- bertatea de a decide asupra salariului. Legea actuală privind salariul minim naţional, modificată în 1970 (salaire minimum interprofessionnel de croissance) vine să rezolve problemele angajaţilor cu salariu mic. La stabilirea salariului se ţinea cont de două criterii: evoluţia preţurilor şi marimea salariului mediu pe ţară. Folosirea celui de-al doilea criteriu (salariul me- diu pe ţară) a fost determinată de: deşi creşterile de preţuri erau compensate, în cazul creşterii economice, salariul minim îşi pierdea din importanţă. Şi, pentru ca beneficiarii de salarii minime să se poată bucura de privilegiile dezvoltării economice a statului, a fost pus în aplicare acest criteriu al salariilor medii.

Totodată, menţionăm posibilitatea de stabilire prin contractul colectiv de la nivel ramural a ratei minime de plată pentru fiecare categorie ocupaţională.

Astfel, în Italia şi Franţa, asistăm la un grad destul de înalt de aplicare a normelor juridice stabilite prin conciliere, care, la rândul lor, asigură dezvoltarea con- tinuă a unei societăţi deschise şi democratice.

Note:

1Combacau J., Sur S., Droit international public, Mont- chrestien, Paris, 1999, p. 122,123.

2 Constituţia Republicii Italiene, adoptată la 11.12.1947.

A intrat în vigoare din 01.011948. Trad. Xxxxxxxxxxx Xx- xxxxx; red. Xxxxxxxxx-Xxxxxxx Xxxx, All Beck, Bucureşti, 1998. 83 p.

3 Constituţia Republicii Franceze din 04.10.1958. Notă introductivă. Traducerea textelor şi îngrijirea ediţi- ei de Xxxxx Xxxxxxx-Xxxxxx; red. Xxxxxxxxx-Xxxxxxx Xxxx, All Educational S.A., Bucureşti, 1998, p. 246.

4 Commissione parlamentare per le riforme costituzi- onali. Ratifica dei trattati internazionali. [online] http:// xxx.xxxxxx.xx/xxxxxx/xxxxx/xxxxxxx/xxxxxxx/xxxxx000. html.

5 Xxxxx X., Droit international public, 7 éd., Dalloz, Paris, 2004. 811 p.

6 Xxxxxxxxx X., Diritto sindicale, Giappichelli, Torino, 1995, p. 139.

7 Goesel-Le Bihan V., La répartition des compétences en matière de conclusion des accords internationaux sous la Ve République, X. Xxxxxx, Paris, 1995, p. 52.

8 Legge del 21 dicembre 1984 n. 839. Norme sulla rac- colta ufficiale degli atti normativi della Repubblica Ita- liana e sulla Gazzetta ufficiale della Republica Italiana, publicato in Gazzetta Ufficiale nr.345 del 17.12.1984 [on- line]. xxxx://xxx.xxxxxxxxx.xxxxxxxxx.xx/xxx/xxxx/0000/xxxx

_290224.html.

9 Xxxxxxxx X., Xxxxxxxx X., Dreptul colectiv şi indivi- dual al muncii, S.n., Chişinău, 2003, p. 69, 67, 68.

10 Xxxxx X., Droit international public, Dalloz, Paris, 2000, p. 21-22.