Introducere. CONTRACTUL (REGULI GENERALE)

Introducere. CONTRACTUL (REGULI GENERALE)

Secţiunea I. Contractul: mijloc juridic de realizare a intereselor persoanelor

În cursul vieţii lor, oamenii intră în diverse relaţii sociale pentru reali- zarea intereselor lor individuale sau de grup. La baza înţelegerii lor se află

„Libertatea, adecă facultatea naturală de a face ceea ce-i place, (care este)

starea normală a omului” (s.n.)1.

Contractul este o formă juridică (calificată) a relaţiei sociale realizată între persoane2. În dreptul civil, termenii de contract şi „convenţie” au, în principiu, aceeaşi semnificaţie3.

În lume, contractul este recunoscut drept instrumentul cvasiexclusiv al circulaţiei averilor şi unul dintre mecanismele juridice esenţiale ale acti- vităţii economice.

Regulile comune ale dreptului contractual sunt date de teoria genera- lă a contractului, domeniu abstract, cu rol principal în formularea con- ceptelor fundamentale.

Concret, contractul se regăseşte numai în formele sale particulare, ale „contractelor speciale” (de exemplu, vânzarea, locaţiunea, împrumutul, mandatul etc.).

În consecinţă, existenţa incontestabilă a „contractelor speciale” nu presupune, implicit, şi existenţa unui „contract general”. Astfel, în viaţa reală, aşa-zisul „contract – izvor de obligaţii” nu există.

1 În acest context, contractul reprezintă expresia libertăţii individului în dreptul privat; a se vedea X. Xxxxxxxxxxxx, Principiile dreptului civil român, vol. III, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1926, p. 5.

2 În doctrina juridică cu influenţe profund filozofice, „contractul este un acord de voinţă, conflictul este un dezacord de voinţă”. „Oamenii vor să se lupte, să se impună, sunt mai de grabă conflictuali decât îngeraşi sau amoraşi”; a se vedea X. Xxxxxxx, Conflictul juridic. Alegerea de către avocat a soluţiei, în Practică avocaţială, de A. Săves- cu, X. Xxxxxxxx, R. Xxxxxx, Xx. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 735.

3 Potrivit doctrinei, convenţia este o noţiune generală, foarte largă, ce cuprinde în sfera sa şi contractul; a se vedea X. Xxx, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 14.

Codul civil leagă teoria generală a contractelor de teoria generală a obligaţiilor. Astfel, „cunoaşterea dreptului obligaţiilor trece prin cunoaş- terea contractelor” (s.n.)1.

§ 1. Voinţele individuale: fundamentul contractului

Voinţa reprezintă capacitatea individului de a acţiona raţional pentru realizarea unor scopuri elaborate, în mod anticipativ, pe plan mental2.

Juridic, voinţa drept categorie psihologică are o dublă semnificaţie: voinţa generală, adică a întregii societăţi sau a unor grupuri sociale şi voin- ţa individuală, caracteristică unui singur individ3.

A. Voinţe interne şi voinţe exteriorizate

După exteriorizarea sa, distingem între:

– voinţa internă (reală, adevărată), elementul psihologic ce corespun- de exact intenţiei persoanei de a contracta;

– voinţa declarată (manifestată, exteriorizată), element material al voinţei interne, realizat în scris, verbal sau prin gesturi edificatoare.

Deşi subordonată celei interne (reale), voinţa declarată este totuşi singura realitate percepută de terţi (în baza căreia aceştia contractează) şi singura, de regulă, care produce efecte faţă de aceştia4.

De cele mai multe ori, voinţa internă „se suprapune” formei sale exteriorizate (voinţa declarată). Este însă posibil ca voinţa declarată să nu corespundă integral voinţei interne (reale) a contractantului5. În această

1 A se vedea Ph. Xxxxxxxx, X. Aynès, Ph. Xxxxxxx-Xxxxx, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer România, Bucureşti, 2010, p. 191; Fr. Terré, Ph. Xxxxxx, X. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2013, p. 31 şi urm.

2 Voinţa poate fi analizată atât ca fenomen, ce ţine de particularităţile psihice ale persoanei, dar şi ca proces, forma specifică de organizare psihică a întregii activităţi; a se vedea X. Xxxxx, Ce este voinţa? Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969, p. 12.

3 A se vedea X. Xxxx, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,

p. 94; X. Xxxxxxxx ş.a., Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 334 şi urm.

4 Practic, voinţa poate fi descompusă în două elemente: operaţiunea intelectuală şi exteriorizarea acesteia; a se vedea X. Xxxxx, X.X. Xxxxxxxxxx, Curs de drept civil. Par- tea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 127.

5 Cu privire la corelaţia dintre voinţa internă şi voinţa declarată, a se vedea

C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 130.

situaţie, voinţa internă este esenţială (prevalează) în raport cu voinţa de- clarată (art. 1266 alin. 1 C. civ.).

Potrivit legislaţiei naţionale (de inspiraţie franceză), interpretarea clauzelor contractuale se face în raport de voinţa internă, reală a părţilor (principiul interpretării subiective a contractului).

Principiul interpretării subiective a fost criticat în doctrină, în prin- cipal, pe considerentul că procesul de căutare a voinţei interne „întreţine o stare de insecuritate în relaţiile contractuale” (spre deosebire de voinţa declarată, care este mult mai precisă). În realitate, opoziţia dintre poziţia adoptată de legiuitorii francez şi german nu este radicală, deoarece, în ciuda principiilor diferite, soluţiile adoptate sunt apropiate (rezultând că distincţia dintre cele două doctrine este numai „academică”)1.

Apreciem că interpretarea normei private (contractul) în raport de voinţa internă a părţilor este o soluţie logică şi realistă, deoarece părţile contractante sunt cunoscute (spre deosebire de norma publică, în care legiuitorul este necunoscut şi interpretarea se face exclusiv în raport de voinţa manifestată, declarată: textul de lege)2.

B. Acordul de voinţe: esenţial

Contractul este recunoscut drept creaţia voinţelor individuale a unor persoane („legea părţilor”).

Potrivit principiului libertăţii contractuale limitate, legea poate impu- ne însă condiţii în toate etapele contractului (formare, executare, fina- lizare).

În prezent, asistăm însă la încheierea unor aşa-zise „contracte” prin dispoziţia imperativă a legii. Este, evident, vorba despre acţiunea legii asu- pra contractului (dusă la extrem).

În contextul de mai sus, se pun întrebări precum:

– până unde poate merge intervenţia legiuitorului în contract (are şi legiuitorul limitele sale)?

1 În consecinţă, distincţia dintre voinţa internă şi voinţa declarată este numai relativă, deoarece, tehnic, „voinţa nu poate fi separată total de rădăcinile sale psi- hologice”; a se vedea X. Xxxxxxxxx, Droit civil, Les obligations. Le contrat. Conditions de formation, Economica, Paris, 2007, p. 131-133.

2 Cu privire la stabilirea voinţei părţilor, sub aspect practic, a se vedea A.E. Săves- cu, X. Xxxxxxxx, X. Xxxxxx, Practica avocaţială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013,

p. 403 şi urm.

– poate legea înlocui consimţământul părţilor la încheierea con- tractului civil (esenţial şi liber, tot prin dispoziţia legii) sau consimţământul poate fi, şi el, „dirijat”?

Discuţia pe tema intervenţiei legii în materie contractuală nu este lipsită de importanţă teoretică şi practică. Reamintim numai problema stabi- lirii regimului juridic aplicabil aşa-ziselor „contracte forţate” (de exemplu, asigurarea obligatorie de răspundere civilă, asigurarea obligatorie a locuin- ţelor, încheierea „forţată” a unor locaţiuni etc.).

Apreciem că natura juridică a actelor „obligatorii” de formaţie bilatera- lă, de mai sus, trebuie căutată în domenii ce exced raporturilor de drept privat1.

Încercând să răspundem la întrebările de mai sus prezentăm, în con- tinuare, cele mai reprezentative poziţii doctrinare.

§ 2. Contractul: libertate de voinţă sau dirijism?

Contractul este, indiscutabil, o expresie a libertăţii individului, fiind unanim recunoscut că voinţa acestuia este fundamentul contractului.

Având în vedere însă că, pentru a căpăta calificare juridică, voinţa individuală trebuie să respecte rigorile legii, în doctrină s-au pus întrebări precum:

– este libertatea de a contracta nelimitată?

– în ce raport se află voinţa individuală cu dispoziţia legală (respectiv, care este raportul dintre interesul individual şi cel general)?

Răspunsul la întrebările de mai sus presupune, de fapt, alegerea între conceptul autonomiei de voinţă şi cel al libertăţii contractuale limitate.

a). Principiul autonomiei de voinţă presupune că încheierea şi forţa obligatorie a actelor juridice depind exclusiv de voinţa părţilor (nu de lege). Conceptul autonomiei de voinţă a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea,

când a cunoscut şi „epoca sa de aur”2. Iniţial, contractul era, în general,

1 Contractul civil este „rezultatul acordului dintre persoane, iar nu rodul unui dictat juridic, aşa cum este actul administrativ” (s.n.); a se vedea X. Xxxxxxxxx, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 234. În acelaşi context, contractele obligatorii (impuse, forţate) ar putea intra în categoria cvasi-contractelor, în care legea (nu voinţa persoanei) este cea care creează legătura de drept din care rezultă contrac- tul; a se vedea Ch. Xxxxxxxx, Droit des contrats, Ellipses, Paris, 2012, p. 21.

2 Principiul autonomiei de voinţă, adoptat de redactorii Codului civil francez din 1804, şi-a avut originea în teoria dreptului natural (Grotius, secolul al XVIII-lea), care punea în evidenţă libertatea omului şi a voinţei sale, a teoriei contractului social a lui

superior legii. Astfel, legea nu avea, în principiu, decât un rol supletiv, şi anume stabilea numai aspectele pe care contractanţii nu le avuseseră în vedere. Pe scurt, actul juridic obliga numai pentru că aşa au vrut părţile.

Principiul a fost deseori criticat pentru subestimarea rolului pe care legea trebuie să îl joace în existenţa actelor juridice1. Tot astfel, teoriei ini- ţiale i s-a reproşat şi neglijarea imperativelor bunei-credinţe şi ale echităţii. Dreptul contemporan al contractelor recunoaşte rolul fundamental al voinţei, dar voinţa nu mai este autonomă (nelimitată), ci trebuie corelată

cu respectul datorat legii2.

Reconsiderarea conceptului autonomiei de voinţă a avut drept con- secinţă declinul libertăţii de a contracta şi al forţei obligatorii a voinţei.

Cu toate cele de mai sus, conceptul autonomiei de voinţă îşi menţine utilitatea, prin aceea că explică regulile importante ce dirijează regimul juridic al contractului.

b). Principiului libertăţii contractuale limitate are în vedere că părţile sunt libere să încheie orice contracte (şi să determine conţinutul acestora), în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri (art. 1169 C. civ.).

Rezultă că libertatea voinţei juridice trebuie exercitată numai în limi- tele legale. Acestea au în vedere respectarea ordinei publice.

Noţiunea de ordine publică se compune din: ordinea politică, morală, socială şi economică. În doctrină, limitele voinţei sunt cuprinse în concep- tul „conformităţii contractului cu ordinea publică şi bunele moravuri”3.

Xxxxxxxx (adoptată de Xxxx, care a utilizat pentru prima oară formula „autonomie de voinţă”) şi a influenţei liberalismului economic, sintetizat de Xxxxxxxxxx în sintagma

„laisser contracter”.

1 Într-o nouă abordare a secolului al XX-lea, contractul devine obligatoriu numai dacă norma de grad superior (legea) autorizează subiectele să creeze o normă de grad inferior (contractul). În consecinţă, contractul (care creează drepturi subiective) nu are valoare juridică decât dacă corespunde regulilor dreptului obiectiv; a se vedea H. Xxx- xxx, La théorie juridique de la convention, 1940, p. 14.

2 Voinţa individuală devine, în aceste condiţii, „un instrument privilegiat de reali- zare a nevoilor sociale” (teoria voluntarismului social); a se vedea J. Xxxxx, X.X. Aubert, X. Xxxxxx, Droit civil. Les obligations. L' acte juridique, Sirey, Paris, 2006, p. 79 şi urm.

3 Pentru o analiză profundă a conformităţii contractului cu ordinea publică şi bu- nele moravuri, a se vedea X. Xxx, op. cit. (2009), p. 368 şi urm. şi doctrina franceză:

X. Xxxxxxx, X. Xxxxxxx, Y.M. Serinet, La formation du contrat. Tome 1: Le contrat – Le consentement, L.G.D.J., Paris, 2013, p. 378 şi urm; F. Terré, Ph. Xxxxxx, X. Lequette,

c). Contractul: voinţă individuală şi voinţă publică. În doctrină s-a apreciat că voinţa individuală este determinantă, iar „Legea – ca act nor- mativ obiectiv – nu poate fi considerată esenţa contractului nu numai datorită faptului că este altceva substanţial decât contractul, dar ea în sine nu reprezintă decât o generalizare inaptă să producă în sine nimic con- cret”1.

Deci, voinţa individuală de a contracta nu poate fi autonomă (liberă de orice încorsetare legală), fiind limitată de norma imperativă a legii. Voinţa individuală rămâne însă esenţială în formarea, executarea şi fina- lizarea contractului2.

În consecinţă, deşi conceptul autonomiei de voinţă a suferit limitări în timp, intenţia părţilor a rămas „incontestabil un element absolut necesar pentru definirea noţiunii de act juridic” (s.n.)3. Astfel, conform analizei cla- sice, „inima contractului este acordul de voinţe”, care îi determină consis- tenţa.

În strânsă legătură cu ordinea publică şi principiul libertăţii contrac- tuale se pune şi problema bunei-credinţe şi cea a fraudei la lege. Potrivit art. 1170 C. civ., părţile „trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la ne- gocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale”.

Buna-credinţă este o cerinţă legală, specifică domeniului executării contractului, potrivit căreia părţile trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile asumate astfel încât efectele contractului să corespundă voinţei părţilor şi scopului urmărit de acestea, în concordanţă cu legea, regulile de convie- ţuire socială şi bunele moravuri4.

op. cit. (2013), p. 377 şi urm.; X. Xxxxxxx, Fr. Chabas, Leçons de droit civil. Obligations. Théorie générale, Montchrestien, Paris, 1998, p. 104.

1 „Autonomia de voinţă este teoria – în sensul ei etimologic de viziune – care ne spune că voinţa contractanţilor face dreptul. Autonomia de voinţă e o concepţie filoso- fică, ea întemeiază libertatea umană pe consimţământul raţional, dat în cunoştinţă de cauză, al singurei fiinţe raţionale care deocamdată există: omul” (s.n.).; a se vedea

X. Xxxxxxxxx, Un chip al postmodernismului recent: dreptul consumatorului, în „Consu- merismul contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum”, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 17.

2 Pentru amănunte, a se vedea X. Xxxxxxx, Raporturile juridice dintre profesio- niştii-comercianţi, Ed. Ch Beck, Bucureşti, 2014, p. 2 şi urm.

3 A se vedea X. Xxx, op. cit. (2009), p. 16.

4 Pentru amănunte, a se vedea X. Xxxx, Dicţionar de drept privat, Ed. Mondan, Bucureşti, 2002, p. 91.

Frauda la lege reprezintă încălcarea intenţionată, de către părţi, ade- sea prin utilizarea unor mijloace viclene, a dispoziţiilor imperative ale legii, cu ocazia încheierii sau executării unui contract.

§ 3. Contractul: greu de definit?

După modelul Codului civil francez de la 1804, contractul a fost defi- nit, în general, drept un acord de voinţă (voinţe) realizat cu scopul de a produce (raporturi) efecte juridice.

Pentru comparaţie, reamintim că doctrina naţională, adeptă a „teo- riei actului juridic” (după modelul doctrinei germane), defineşte asemă- nător și actul juridic (o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a pro- duce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret1).

În doctrina recentă, actul juridic civil „normă privată” a fost definit şi ca „o declaraţie de voinţă făcută cu intenţia de a modifica circuitul civil”, caracterizată prin: o voinţă declarată, efecte juridice şi recunoașterea so- cială a utilităţii actului2.

Potrivit art. 1166 C. civ., „Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane (realizat, încheiat, format, s.n.) cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.

Din formularea legislativă de mai sus, reţinem adoptarea sintagmei

„acord de voinţe”, mai apropiată de realitate, deoarece nu se poate vorbi despre o voinţă (unică) a contractului, ci numai de voinţe individuale (con- cordante)3.

1 Cunoscută ca „definiţia tradiţională”; a se vedea Gh. Xxxxxx, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1998,

p. 125; X. Xxxxx, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 185; X. Xxxxxxx, Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 98.

2 În această concepţie, actul juridic este analizat „ca o procedură generatoare de norme private” (s.n.); a se vedea X. Xxxxxxxxx, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Xxxxxxx, Bucureşti, 2003,

p. 62 şi urm.

3 Precizăm că, în doctrină, contractul este prezentat ca fiind „produsul întâlnirii dintre voinţele individuale ale viitoarelor părţi contractante”; a se vedea X. Xxx, op. cit. (2009), p. 155.

Definiţia contractului a fost deseori criticată1, cel puţin pentru urmă- toarele două neajunsuri:

a). nu orice manifestare de voinţă individuală devine act juridic civil, ci numai aceea care îndeplineşte condiţiile de validitate cerute de lege;

b). contractul produce efecte juridice pentru atingerea scopului urmărit (de părţi)2.

Apreciem că definirea contractului3 ar trebui să ţină cont de caracte- risticile sale generale:

– contractul este actul juridic cel mai cunoscut4; reprezentativitatea contractului derivă, în primul rând, din utilitatea sa practică, fiind cel mai cunoscut procedeu tehnic (juridic) de realizare a schimburilor economice5;

– contractul este un act juridic special, rod al acordului a două sau mai multe voinţe individuale;

– contractul este şi un act juridic complex, în cuprinsul căruia se regă- sesc elemente ce urmează o anumită ordine, precum: motivaţia contrac- tării, manifestări precontractuale, voinţe individuale concordante, momen- tul încheierii (perfectării) actului, raportul juridic (obligaţiile părţilor) şi sco- pul, finalitatea urmărită;

– contractul se încheie pentru realizarea intereselor persoanelor, pentru atingerea obiectivelor urmărite de părţi (finalitatea voinţelor juridi-

1 În pofida neajunsurilor sale, definiţia „tradiţională” are însă meritul de a expri- ma, în general, distincţia dintre actele juridice şi faptele juridice civile (ca evenimente sau acţiuni omeneşti producătoare, fără intenţie, de efecte juridice); a se vedea X. Xxx, Gh. Xxxxxx, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Bucureşti, 1980, p. 186.

2 Doctrina admite că orice manifestare de voinţă are o cauză (un scop); în caz contrar, asumarea unei obligaţii fără niciun scop „nu poate fi decât opera unei per- soane lipsite de raţiune”; a se vedea X. Xxxxxxx, Drept civil. Partea generală, Ed. Didac- tică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 90 şi urm.; X. Xxxxx, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 220.

3 Etimologie: din lat. contraho, -ere = a trage împreună, apoi a reuni, a strânge împreună.

4 Reamintim că actele juridice se divid în: acte juridice unilaterale, contracte şi acte juridice colective (caracterizate prin aceea că pot fi impuse şi unor persoane ce nu participă la încheierea lor; de exemplu, în cadrul societăţii anonime, votul acţionarilor majoritari angajează şi răspunderea acţionarilor minoritari, neparticipanţi la luarea deciziilor).

5 A se vedea X. Xxxxx, Des contrats civils et commerciaux aux contrats de con- sommation, Presses Universitaires de Nancy, 2009, p. 77; F. Terré, Ph. Xxxxxx, X. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2002, p. 29.

ce)1; în acest context, efectele contractului (obligaţiile civile2) reprezintă

(numai) mijloace juridice de realizare a scopului urmărit de părţi3.

Faţă de cele de mai sus, definim contractul drept o înţelegere (un acord, pact) dintre două persoane (de regulă), încheiată în condiţiile legii, care produce efecte (mijloace) juridice4 în vederea realizării intereselor (scopurilor) urmărite de părţi.

Pe scurt, contractul este o „înţelegere juridică”, adică o formă cali- ficată care asigură părţii de bună-credinţă concursul forţei coercitive a statului.

În acest context reamintim că doctrina cunoaşte, ca excepţie, şi situaţii în care, prin acordul de voinţe, nu se doreşte intrarea în raporturi juridice. De exemplu „acordurile neobligatorii” care nu dau naştere la obli- gaţii juridice. Este cazul actelor de curtoazie sau de complezenţă, anga- jamentelor de onoare, scrisorilor de intenţie etc.5

Contractul este reglementat în Cartea a V-a „Despre obligaţii”, Xxxxxx XX

„Izvoarele obligaţiilor”, Capitolul I „Contractul”, art. 1166-1323 C. civ.

§ 4. Reconsiderarea noţiunii de contract. Orientări actuale

Contractul înseamnă: voinţă privată, dar şi voinţă publică.

1 „În fond, cei care încheie un act juridic nu urmăresc atât să stabilească anumite raporturi, cât realizarea conţinutului lor”; a se vedea X. Xxxxxxxxx, Actul juridic civil, în

„Introducere în dreptul civil” de X. Xxxxxxx, X. Xxxxxxxxxx, X. Xxxxxxxxx, Xx. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 424.

2 „Teoria generală a obligaţiilor este cheia de boltă a dreptului civil. Şi mai mult, se poate afirma că ea constituie baza întregii construcţii a dreptului, mai ales a drep- tului privat” (s.n.); a se vedea X. Xxx, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 3.

3 „Actul juridic se săvârşeşte într-un anumit scop, pentru realizarea căruia obli- gaţia nu constituie decât mijlocul. Este evident că părţile din actul juridic nu şi-ar asuma obligaţiile dacă nu ar nădăjdui că în felul acesta îşi vor atinge scopul propus” (s.n.); a se vedea X. Xxxxx, op. cit., p. 220.

4 Reciprocitatea şi interdependenţa este de natura obligaţiilor contractuale (nu însă şi de esenţa contractului). De regulă, obligaţiile părţilor sunt diferite, dar ele pot fi şi ase- mănătoare (de exemplu, în contractul de societate, obligaţiile coincid). Tot astfel, de regulă, obligaţiile părţilor se află într-un echilibru, dar, ca excepţie, ele pot fi şi inegale (de exemplu, donatarul are numai o obligaţie de recunoştinţă, de gratitudine).

5 Pentru amănunte privind distincţia dintre contract şi „accords non obliga- toires”, a se vedea Ch. Lachièze, op. cit., p. 23-25.

Emanaţie a intereselor persoanelor la scară restrânsă, contractul îşi produce efectele în temeiul îndatoririi morale a individului de a-şi respecta cuvântul dat şi a-şi achita angajamentele.

În raport cu legea publică am putea spune că „norma privată” (con- tractul) este mai umană, mai apropiată de sufletul şi interesele individului.

Legea părţilor (contractul) se supune întotdeauna legii publice, însă raportul dintre ele diferă în funcţie de momentul evoluţiei societăţii şi a intereselor sale.

În consecinţă, asistăm la inerente reconsiderări ale conceptului iniţial de contract. În doctrina franceză1 se apreciază că evoluţia actuală a con- tractului este marcată de cinci direcţii majore:

a). Vitalitate dar şi stagnare. Dezvoltarea iniţiativei individuale face să apară noi contracte, în timp ce contractele clasice devin adesea standar- dizate şi repetitive.

b). Sociologism în creştere, cu accent pe calitatea contractului. Dacă în 1804, dreptul contractelor comerciale se opunea contractelor civile (prin specificul activităţii comerciale), astăzi se impune o altă noţiune, aceea de profesionist (de exemplu, transportator, medic, notar, constructor etc.) cu obligaţii particulare şi, respectiv, consumator cu drepturi de informare, consiliere, securitate.

c). Judiciarizare progresivă. Dacă în 1804 judecătorul nu avea un rol activ în contract (limitându-se la a-i ordona executarea sau a-i constata vicierea), astăzi judecătorul (sau arbitrul) poate adesea atenua, modera (sau chema la negociere) şi chiar reechilibra obligaţia contractuală.

d). Influenţa dreptului european. Astfel, multe directive şi regulamen- te au efecte inclusiv asupra practicii contractuale (în materie bancară, asigurări, instrumente financiare, protecţia consumatorilor, concurenţă etc.). Mai mult, sunt în curs de elaborare mai multe proiecte de Cod euro- pean al contractelor.

e). Influenţa comerţului internaţional. Modernizarea relaţiilor de afa- ceri şi consecinţa sa, uniformizarea dreptului contractelor internaţionale exercită o influenţă asupra contractelor interne.

În concluzie, dreptul contractelor evoluează lent. Astfel, schimbările sale sunt mai încete decât în dreptul bunurilor, al răspunderii delictuale şi, mai ales, al persoanelor şi familiei.

1 A se vedea Ph. Xxxxxxxx, X. Aynès, Ph. Xxxxxxx-Xxxxx, Les obligations, Defrénois, Paris, 2011, p. 182-183.

Deşi există o criză, contractul nu reculează, ci avansează. Mai precis, dreptul contractelor cunoaşte „o explozie prin fracţionare, în izvoarele sale şi în obiectul său”1 (care nu corespunde unei reglementări moniste).

Ne raliem truismului potrivit căruia „Contractul există de iure în sine, pentru că el nu este decât expresia juridică a libertăţii individuale” (s.n.)2.

§ 5. Categorii de contracte

Gruparea contractelor pe categorii prezintă importanţă teoretică şi practică pentru identificarea caracteristicilor şi a regimului juridic aplicabil fiecărui contract civil în parte.

Doctrina organizează contractele după criterii precum: conţinutul şi corelaţia lor, modul de formare şi de executare, scopul urmărit etc.

După caracterul dispoziţiei legale care le reglementează, clasificările sunt: expres prevăzute de Codul civil şi implicite.

A. Clasificări expres prevăzute în Noul cod civil

a). După raportul dintre obligaţii, contractele sunt:bilaterale (sinalag- matice) şi unilaterale.

Contractele sinalagmatice sunt acelea în care „obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente”, aşa încât fiecare parte are atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor (art. 1171 C. civ.). De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, părţile au, în acelaşi timp, calităţile de creditor şi debitor.

În materie contractuală, contractele sinalagmatice constituie regula.

Pe lângă reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, contractele sinalagmatice presupun şi un echilibru între prestaţiile părţilor (impus de accepţiunea generală a contractului, în sine)3.

Contractele unilaterale sunt cele în care obligaţiile părţilor nu sunt reciproce sau interdependente, chiar dacă executarea lor „presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi” (art. 1171 C. civ.)4.

1 A se vedea Ph. Xxxxxxxx, X. Aynès, Ph. Xxxxxxx-Xxxxx, op. cit. (2011), p. 183.

2 „Dacă mâine ar dispărea toate textele de lege, contractul şi dreptul său nu ar fi prea mult vătămate”; a se vedea X. Xxxxxxxxx, op. cit., (2006), p. 2 şi doctrina franceză citată.

3 A se vedea M.L. Magdo-Xxxx, Contractul de vânzare în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 5 şi urm.

4 Calificarea drept „unilateral” a unui contract în care ambele părţi au obligaţii (dar care nu sunt reciproce) este creatoare de confuzii, deoarece termenul de contract