Consideraţii introductive

Consideraţii introductive

1. Secolul XX se caracterizează printr-o largă dezvoltare a două instrumente ale dreptului obligaţiilor: contractul şi responsabilitatea contractuală. Ea se manifestă prin creşterea cantitativă şi calitativă a conceptului „contractual”, expresie juridică a naşterii unei „culturi a contractului”. J. Commaille, în lucrarea sa1), subliniază faptul că domeniul contractual a căpătat o extensiune fără precedent datorită invadării sale de sensuri care merg dincolo de definiţia juridică dată, până la punctul la care s-ar putea chiar vorbi şi considera că

„metafora contractului ocupă spaţiul public”2).

2. Expansiunea fenomenului contractual îşi găseşte un corolar direct în creşterea puterii ideii de „contractualizare” a societăţii3). În ceea ce priveşte noţiunea de „responsabilitate”, şi ea şi-a extins domeniul sub efectul propriilor sale forţe, fiind sensibilă la noile idei. Mai întâi se constată o „criză de creştere” care afectează aceste două categorii fundamentale ale dreptului obligaţiilor: pe de o parte,

„contractul de bază” conţine mai mult decât poate primi, iar pe de

1) J. Commaille, Code civil et nouveau codes sociaux, în „Le Code civil 1804-2004. Livre du Bicentanire”, Dalloz, Litec, p. 63.

2) X. Xxxxxx, Dinamica ce influenţează cadrul juridic al dreptului contractelor, în Dreptul nr. 4/2008, p. 102.

3) X. Xxxxxx, La contractualisation de la société, în „Qu’est-ce que demain”, sub direcţia lui X. Xxxxxxx, vol. 2, Paris, 2000, p. 157-167, apud

X. Xxxxxx, Dinamica ce influenţează cadrul juridic al dreptului contrac- telor, în Dreptul nr. 4/2008, p. 102.

2 Răspunderea contractuală în materie civilă şi comercială

altă parte, se constată o „responsabilitate solicitată în exces”, care dă preferinţă „reparării a orice” decât unei bune reparaţii1).

3. Totuşi, domeniul dreptului contractelor pare a se afla într-o criză, datorită numeroaselor asalturi date împotriva teoriei clasice a obligaţiilor, care pare a fi subminată de numeroasele forţe care se coalizează împotriva sa. În realitate, însă, la o analiză de profun- zime, se constată că avem de-a face doar cu un proces normal de evoluţie şi că nu poate fi vorba de o decadenţă, ci de roluri de complementaritate şi de convergenţă, care sunt de esenţa oricărui proces evolutiv.

4. Forţele care au intervenit şi intervin în aceste procese evolutive pot fi plasate în patru categorii principale:

a) una din aceste forţe este reprezentată de „intrarea în scenă a cercetătorilor specializaţi” în analiza diverselor fenomene care se produc în cadrul dreptului şi care au indicat o mişcare spontană de creare a dreptului. Astfel, multiplele soluţii jurisprudenţiale, conso- lidate de argumentări tot mai pertinente, se transformă, se cristali- zează în cutume, care capătă un caracter normativ, aşa încât legiui- torul nu mai este singurul creator de norme juridice;

b) o a doua forţă o constituie sistemele de drept străine, care vin, fiecare, cu încărcătura lor de tradiţii şi experienţă, iar toate, sinteti- zate, constituie un izvor foarte preţios, indispensabil, care îmbo- găţeşte continuu dreptul intern;

c) o a treia forţă o reprezintă doctrina, care nu mai este, ca în trecut, detaşată de mişcările sociale, economice şi politice. Ea capătă din ce în ce mai multă putere şi nu mai sunt ocolite sau igno- rate dimensiunile politice, economice, sociale ale dreptului şi ale dezbaterilor juridice;

1) X. Xxxxxx, op. cit., p. 103.

Consideraţii introductive 3

d) o a patra forţă o constituie jurisprudenţa, care a devenit o adevărată putere, concurând cu legiuitorul şi fiind un izvor de drept adevărat, solid.

5. Toate aceste forţe, reunite, oferă un „teren fertil” de dezvoltare a dreptului, în general, şi a dreptului contractelor, în special. Codul civil şi celelalte coduri, pentru a căpăta supleţea, maleabilitatea, adaptabilitatea la dinamica vieţii sociale, ar trebui să evolueze nu în direcţia multiplicării unor reguli tot mai precise şi mai complexe, care riscă să nu poată fi controlate şi coordonate, ci în direcţia elaborării unor principii generale directoare, urmând ca aplica- bilitatea în cazuri concrete să fie lăsată pe seama autorităţilor specializate, în primul rând, a celor judiciare1).

1) X. Xxxxxx, op. cit., p. 114.

Capitolul I.

Consideraţii generale referitoare la răspunderea civilă contractuală

Secţiunea 1. Noţiunea de „răspundere civilă contractuală”. Locul şi importanţa acesteia în cadrul răspunderii juridice

6. Ţinându-se seama de trăsăturile comune ale diverselor mani- festări practice ale sale, în literatura de specialitate s-a sugerat urmă- toarea definiţie a răspunderii juridice: „Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care – potrivit legii – se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”1).

7. Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunză- toare. Deosebirea principală între răspunderea civilă şi celelalte

1) M.N. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice, în

R.R.D. nr. 5/1970, p. 83.

I. Consideraţii generale referitoare la răspunderea civilă contractuală 5

tipuri de răspundere rezidă în obligaţia generată de angajarea răs- punderii civile, aceea de a repara prejudiciul cauzat şi care incumbă autorului prejudiciului sau persoanei chemate de lege să răspundă.

8. În literatura juridică, răspunderea civilă contractuală a fost definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar preju- diciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea neco- respunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat1).

9. Pentru a se angaja răspunderea contractuală se cere, aşadar, să preexiste un contract, şi anume un contract valabil încheiat. Răs- punderea contractuală ia naştere astfel ca urmare a încălcării obli- gaţiilor conţinute de contract. Conţinutul contractului trebuie însă înţeles în sens larg, nu numai cu luarea în considerare a clauzelor expres prevăzute, dar şi a urmărilor pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligaţiilor după natura lor.

10. În raport de răspunderea civilă delictuală, care, în materia răspunderii civile, reprezintă dreptul comun, răspunderea civilă contractuală este o răspundere cu caracter specială, derogatoriu. Consecinţa pe care o deducem din raportul astfel precizat între cele două răspunderi este aceea că, ori de câte ori în dreptul nostru civil nu avem de-a face cu o răspundere contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.2)

1) X. Xxx, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 336.

2) X. Xxxxxxxx, X. Xxxxxx, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 330.

6 Răspunderea contractuală în materie civilă şi comercială

Secţiunea a 2-a. Principiile răspunderii civile

11. În literatura de specialitate sunt enumerate mai multe prin- cipii ale răspunderii civile. Dintre acestea, anumite principii (cum ar fi principiul legalităţii răspunderii sau acela al răspunderii bazată pe culpă) nu constituie principii particulare ale răspunderii civile, ci sunt comune tuturor formelor de răspundere. În esenţă, se poate considera că reprezintă principii specifice răspunderii civile prin- cipiul reparării integrale a prejudiciului şi principiul reparării în natură a prejudiciului.

2.1. Principiul reparării integrale a prejudiciului

12. Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repu- nerii victimei în situaţia anterioară (restitutio in integrum).

13. Principiul este consacrat legislativ implicit, mai ales de art. 998-999, art. 1073 şi art. 1084 C. civ. Xxxxxxx explicit prevăzut în niciun text de lege, practica judiciară a fost cea care a jucat un rol hotărâtor în statornicirea regulii privind repararea integrală a prejudiciului ca principiu fundamental al răspunderii civile.

14. Recunoaşterea valorii de principiu pe care o are repararea integrală a prejudiciului decurge din însăşi esenţa şi finalitatea răspunderii civile. Stabilirea întinderii reparaţiei are loc având în vedere atât paguba efectiv suferită (denumită în latină damnum emergens) cât şi beneficiul nerealizat (denumit în latină lucrum cessans).

I. Consideraţii generale referitoare la răspunderea civilă contractuală 7

15. Aşa cum s-a precizat în literatura recentă de specialitate, actualizarea creanţelor ce constituie obligaţia la care este ţinut debi- torul reprezintă configurarea exactă a întinderii datoriei, nu doar în cazul executării efective a obligaţiilor contractuale, ci chiar şi în cazul neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a îndatoririlor asumate prin contract.

Modalităţile de indexare sunt diferite. De multe ori se utilizează, prin voinţa părţilor, clauzele de consolidare valutară, adică rapor- tarea valorii obligaţiilor contractuale la o valută liber convertibilă, chiar dacă plata propriu-zisă trebuie să se facă în lei.

16. În actualul context economic şi juridic, indexarea creanţelor a devenit un imperativ valabil în toate ramurile dreptului. Depre- cierea monedei naţionale produce prin ea însăşi un prejudiciu. Deprecierea creanţei se produce în două etape: de la data exigi- bilităţii şi până la pronunţarea hotărârii, iar ultima, de când s-a dat hotărârea şi până când se execută efectiv. „În lipsa unei clauze contractuale de actualizare inserată în contract, debitorul este înda- torat la echivalentul valoric al prestaţiei la data plăţii efective, conform art. 1084 C. civ.”1), preţul actualizat fiind determinat de indicele de inflaţie, aşa cum este atestat de Institutul Naţional de Statistică.2)

17. Actualizarea creanţelor, inclusiv a penalităţilor, dobânzilor şi majorărilor, este în concordanţă cu prevederile art. 44 din Consti- tuţie, ce garantează dreptul de proprietate.3)

1) C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1021 din 21 februarie 2001, în Buletinul Jurisprudenţei, 2001, p. 358-360.

2) I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 135 din 20 ianuarie 2004, în R.D.C. nr. 9/2006, p. 186-187.

3) A se vedea, în acest sens, C.C., Decizia nr. 70 din 27 februarie 2001 (M. Of. nr. 236 din 10 mai 2001).

8 Răspunderea contractuală în materie civilă şi comercială

18. Aşa cum s-a reţinut într-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie1), instanţa a apreciat că atât creanţa actualizată, cât şi dobânzile sunt, deopotrivă, datorate. Acordarea dobânzilor şi/sau a penalităţilor nu scuteşte instanţa să actualizeze creanţa de bază, în opinia noastră aceasta fiind prima operaţie pe care ar trebui să o facă organul de jurisdicţie.

19. Trebuie să avem în vedere şi principiile care guvernează procedura civilă, astfel că în temeiul rolului activ2), instanţa poate interveni din oficiu pe parcursul procesului civil, însă intervenţia acesteia nu trebuie să facă abstracţie de principiul disponibilităţii. În aceste condiţii, instanţa de judecată trebuie să statueze omnia petita, adică să se pronunţe doar cu privire la ceea ce s-a cerut, fără a avea posibilitatea să dea mai mult decât s-a solicitat ori să se pronunţe asupra unei pretenţii nesolicitate. Având în vedere toate acestea, rezultă că, dacă reclamantul a cerut obligarea pârâtului la plata sumei datorate, instanţa nu poate acorda din oficiu dobânzile aferente sumei respective3).

20. Desigur, atât penalităţile, cât şi dobânzile au ca finalitate acoperirea daunelor-interese, dar actualizarea este o operaţie care priveşte cu prioritate dauna efectiv suferită. În opinia exprimată în

1) I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 3464 din 8 iunie 2005, în P.R. nr. 1/2006, p. 52-53.

2) Principalele aspecte sub care se manifestă rolul activ al judecătorului în sistemul procesual civil se desprind din dispoziţiile înscrise în art. 129 alin. (2)-(5) C. proc. civ.

3) V.M. Xxxxxxx, X. Xxxxx, Drept procesual civil. Curs selectiv, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 21-26.

I. Consideraţii generale referitoare la răspunderea civilă contractuală 9

doctrină, la care ne raliem, rolul principal care revine penalităţilor, majorărilor şi dobânzilor este cel de a recupera folosul nerealizat.1)

21. Deşi cele câteva repere enunţate sunt coerente şi logice, totuşi în practica judiciară s-au constatat ezitări în privinţa actua- lizării creanţelor. Literatura juridică este de asemenea reţinută în a susţine fără putere de tăgadă că actualizarea atât a creanţei prin- cipale, cât şi a celor accesorii este temeinic justificată.

22. Un prim demers pentru a înlătura ezitările privind actuali- zarea creanţelor din practica judiciară şi dilemele din literatura de specialitate ar fi acela de a stabili natura juridică a actualizării sumelor de bani datorate.

23. Astfel, la nivel teoretic şi practic s-a încercat delimitarea actualizării de instituţia daunelor-interese, considerându-se că apli- carea indicelui de inflaţie la suma iniţială nu are caracter sancţio- nator.

24. Majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei a calificat însă actuali- zarea drept o formă a daunelor-interese pentru a căror plată este necesară îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii contractuale. În rândul susţinătorilor acestei din urmă opinii au apărut divergenţe asupra caracterului moratoriu sau compensatoriu al actualizării.

25. Astfel, într-o anumită viziune s-a stabilit că actualizarea creanţei are natură moratorie, deoarece prejudiciul cauzat se dato- rează doar întârzierii, tocmai pentru că obligaţiile băneşti pot fi executate în natură întotdeauna. Potrivit acestei orientări, plata

1) X. Xxx, X. Xxxxx, Repararea deplină a prejudiciului, imperativ funda- mental în legislaţia României, în P.R. nr. 6/2006, p. 202-203.

10 Răspunderea contractuală în materie civilă şi comercială

dobânzii legale, în cazul în care suma de bani a fost actualizată, ar fi însemnat o dublă reparaţie, prejudiciul fiind acoperit fie de dobânda legală, fie de diferenţa rezultată din actualizarea datoriei. Cumulul celor două tipuri de despăgubiri ar determina îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului, deoarece, în prezent, dobânda legală acoperă întregul prejudiciu suferit de creditor, având în vedere că reflectă şi inflaţia, fiind stabilită la nivelul dobânzii de referinţă astfel cum aceasta este stabilită de Banca Naţională a României, potrivit reglementărilor din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti1).

26. O altă parte a literaturii de specialitate apreciază însă că actualizarea are caracter compensatoriu, astfel încât este permis chiar şi cumulul dobânzii legale moratorii cu actualizarea.

Un argument menit să justifice caracterul compensatoriu al actualizării este acela că prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperită de dobânda legală sau un preju- diciu distinct de beneficiul nerealizat ce ar consta în diferenţa dintre valoarea nominală a creanţei şi valoarea sa reală la data executării.

Un alt argument menit să susţină această orientare este acela că actualizarea în funcţie de rata inflaţiei este fundamentată pe natura şi scopurile diferite ale celor două instituţii: astfel, dobânda este preţul lipsei de folosinţă, iar actualizarea urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti.

27. Admisibilitatea cumulului dobânzii legale cu actualizarea creanţei principale este susţinută şi de prevederile art. 1 alin. (2) din

O.G. nr. 5/20012) privind procedura somaţiei de plată şi de preve- derile art. 3712 alin. (3) C. proc. civ., nemodificat prin Legea

1) M. Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000.

2) M. Of. nr. 422 din 30 iulie 2001.

I. Consideraţii generale referitoare la răspunderea civilă contractuală 11

nr. 459/2006, care prevăd în mod expres posibilitatea actualizării creanţei, a dobânzilor şi a majorărilor sau penalităţilor datorate la data plăţii efective. Aceste dispoziţii legale au fost invocate drept argument pentru a susţine posibilitatea actualizării dobânzii legale moratorii. Articolele indicate nu cuprind însă nicio distincţie cu privire la natura dobânzii – daune-interese sau fructe civile – astfel încât ele ar fi incidente în oricare din aceste cazuri. Fiind permisă indexarea obligaţiei principale, este firesc să fie admisă şi indexarea dobânzii, ca preţ al lipsei de folosinţă, pe cale judiciară sau convenţională.

28. Potrivit unei opinii contrare, actualizarea dobânzii legale ca daună moratorie este inoportună, ducând chiar la îmbogăţirea fără just temei a creditorului. Această îmbogăţire nejustificată ar rezulta nu numai din cumulul actualizării creanţei cu dobânda legală, ci şi din faptul că însăşi dobânda legală se actualizează.1)

29. Toate aceste controverse au fost elucidate însă prin modi- ficările aduse Codului de procedură civilă odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 459/20062). Principala inovaţie a acestei legi este aceea că la art. 3712 alin. (3) C. proc. civ. se precizează expres faptul că actualizarea poate avea ca obiect numai sumele stabilite cu titlu de „obligaţie principală”. Prin această modificare legislativă s-a făcut precizarea că actualizarea valorii obligaţiei principale se dispune doar la cererea creditorului.

Redactarea anterioară a textului era diferită, în sensul că nu conţinea o atare precizare, astfel că, în mod firesc, era posibilă actualizarea oricărei obligaţii, fie ea principală, fie accesorie. Potrivit

1) X. Xxxxxxx, Cumulul dobânzii legale cu alte tipuri de daune în materia obligaţiilor băneşti, în Dreptul nr. 12/2006, p. 23-25.

2) M. Of. nr. 994 din 13 decembrie 2006.

12 Răspunderea contractuală în materie civilă şi comercială

acestor modificări, actualizarea valorică a obligaţiilor accesorii nu mai este permisă, aceasta fiind fără îndoială litera legii.

30. Aceste noi modificări legislative prevăd că actualizarea se va face în principiu în funcţie de criteriile prevăzute de titlul execu- toriu; în cazul în care titlul executoriu nu conţine niciun asemenea criteriu, actualizarea se face în funcţie de rata inflaţiei calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a devenit exigibilă şi până la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în oricare din aceste titluri1).

În redactarea anterioară, criteriul vizat de lege pentru actualizare era acela al cursului monedei în care se făcea plata. Actuala regle- mentare este mai riguroasă şi are în vedere şi principiul potrivit căruia pe teritoriul României plăţile se fac în moneda naţională, astfel că raportarea la rata inflaţiei este firească.2)

31.1. Practică judiciară. Actualizarea sumelor reprezentând plata chiriei în funcţie de rata inflaţiei. Astfel, într-o situaţie de speţă, reclamanta (agent economic) a solicitat obligarea societăţii comer- ciale pârâte la plata chiriei, cu penalităţi de întârziere în decontare, arătând că, în baza contractului de cooperare şi a actului adiţional încheiat cu pârâta, aceasta îi datora chiria, actualizată potrivit ratei inflaţiei. Tribunalul a respins acţiunea, reţinând că din contract nu rezultă vreo clauză referitoare la recalcularea chiriei în funcţie de rata inflaţiei. Curtea de apel a respins de asemenea apelul recla- mantei, ca nefondat, reţinând că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate. În cele din urmă, reclamanta a declarat recurs, susţinând nelegalitatea deciziei, întrucât în actul adiţional la

1) Potrivit art. 3712 alin. (3) C. proc. civ., modificat prin art. I. pct. 7 din Legea nr. 459/2006 (M. Of. nr. 994 din 13 decembrie 2006).

2) I. Leş, Examen teoretic asupra modificărilor aduse Codului de pro- cedură civilă prin Legea nr. 459/2006, în C.J. nr. 1/2007, p. 25.