Capitolul I

Capitolul I

Obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii în contractul de vânzare-cumpărare

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare- cumpărare

1. În conformitate cu dispoziţiile art. 1294 C. civ., vânzarea-cum- părarea este un contract prin care una dintre părţi – vânzătorul – transmite proprietatea sa asupra unui bun către o altă persoană – cum- părătorul, în schimbul unui preţ.

2. Vânzarea este un contract sinalagmatic (dă naştere la obligaţii reciproce între părţi), cu titlu oneros (ambele părţi urmăresc interese patrimoniale), comutativ (întinderea obligaţiilor este cunoscută de ambele părţi) şi, în principiu, consensual.

2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare

3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare se concretizează în obligaţiile pe care şi le-au asumat părţile contractante.

2.1. Noţiunea, reglementarea şi caracterizarea obligaţiei de garanţie contra evicţiunii

4. Potrivit art. 1313 C. civ., vânzătorul are două obligaţii principale, şi anume aceea de predare a lucrului vândut şi de a răspunde de lucrul vândut, răspunderea concretizându-se în aceea de a garanta „liniştita posesiune a lucrului” şi contra viciilor lucrului vândut, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1336 C. civ.

5. Etimologic, cuvântul „evicţiune” provine din latinescul evicţio,- onis (deposedare), ceea ce înseamnă că o persoană pierde dreptul asupra unui lucru, pentru că prin justiţie s-a recunoscut unui terţ un drept concurent cu cel al evinsului.

6. Deşi legiuitorul prevede expres obligaţia vânzătorului de a garanta liniştita posesiune a lucrului vândut, această obligaţie trebuie interpre- tată în sensul că se asigură chiar dreptul de proprietate transmis prin contractul de vânzare-cumpărare, fiind de fapt obligaţia de garanţie contra evicţiunii.

7. În sensul strict al termenului, „evicţiunea” se traduce prin pier- derea dreptului asupra unui lucru printr-o hotărâre judecătorească prin intermediul căreia unui terţ i s-a recunoscut un drept asupra acelui lucru, dreptul terţului excluzându-l pe cel al cumpărătorului.

În acest sens avem în vedere: hotărârea definitivă şi irevocabilă prin care a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de proprietarul lucrului (neposesor) în contradictoriu cu cumpărătorul; hotărârea jude- cătorească prin care a fost admisă acţiunea confesorie (prin acţiunea confesorie reclamantul urmăreşte apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, deci prin intermediul acestei acţiuni se apără dreptul de uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie)1.

8. Există şi cazuri când evicţiunea se produce fără existenţa unei hotărâri judecătoreşti. Astfel, în cazul în care debitorul vânzător a contractat un credit garantat cu ipotecă asupra imobilului pe care l-a înstrăinat ulterior unui terţ, iar debitorul vânzător nu plăteşte creanţa garantată cu ipotecă asupra imobilului, cumpărătorul poate plăti această creanţă creditorului vânzătorului pentru a păstra imobilul, având în vedere că creditorul poate urmări imobilul indiferent de deţinător (actualul cumpărător), aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1790, art. 1791 şi art. 1792 C. civ.

1 X. Xxxxx, Drept civil. Partea generală, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Ed. Ha- xxxxxx, Bucureşti, 2008, p. 354.

• Practică judiciară1. Predarea bunului mobil cumpărat către adevă- ratul proprietar reprezintă o tulburare de drept, devenind incidentă obligaţia de garanţie chiar şi în cazul în care evicţiunea nu rezultă dintr-o hotărâre judecătorească.

Este fără îndoială că între reclamant, în calitate de cumpărător, şi pârâţii 1 şi 2 s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect dreptul de proprietate asupra autoturismului în litigiu, fapt necontestat de părţi, contract consensual care îşi produce efectele sale juridice, antrenând răspunderea vânzătorilor indiferent dacă evicţiunea provine din faptul lor personal ori din partea unui terţ, dacă este totală sau par- ţială, în acest ultim caz făcându-se diferenţiere numai asupra întinderii răspunderii. Pentru a fi angajată răspunderea vânzătorului pentru evic- ţiune se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: să fie o tulbu- rare de drept, adică terţul evingător să invoce un drept real ori chiar de creanţă asupra lucrului vândut şi care, în concurs cu dreptul cumpără- torului, conduce la deposedarea acestuia din urmă, evicţiunea să aibă o cauză anterioară vânzării, iar în al treilea rând, cauza evicţiunii să nu fie cunoscută de cumpărător la încheierea contractului, întrucât în caz contrar, şi-ar fi asumat riscul contractului.

În cauză sunt îndeplinite cerinţele legale sus-menţionate. Este fără în- doială că autoturismul în litigiu a fost sustras, astfel că evicţiunea are o cauză anterioară vânzării şi nici nu a putut fi cunoscută de reclamantul cumpărător, întrucât nu există nicio probă în acest sens; autoturismul a fost cumpărat într-un târg şi oricum necunoaşterea cauzei evicţiunii nu a fost contestată de nici una dintre părţile din proces. În speţă nu este cazul unei tulburări de fapt, situaţie în care reclamantului nu i s-ar fi deschis calea prezentei acţiuni, întrucât s-ar fi putut apăra printr-o acţiune posesorie, ci a unei tulburări de drept, autoturismul fiind predat de organele de poliţie adevăratului proprietar, iar în prezent se află în proprietatea altei persoane. Pierderea de către reclamant a dreptului de proprietate, ca urmare a confiscării autoturismului de către organele judiciare şi a predării lui către adevăratul proprietar şi care este terţ în raport de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamant şi pârâţii 1 şi 2, reprezintă o tulburare de drept. Este inexactă susţinerea că evicţiunea se poate produce numai în cazul unei acţiuni petitorii sau,

1 X.X. Xxxxxx, Secţia civilă, decizia nr. 82/R din 2 februarie 2001, xxx.xxxxxxx.xxx.

prin excepţie, posesorii şi deci să rezulte dintr-o hotărâre judecăto- rească; este suficient să fie îndeplinite cerinţele evicţiunii, iar dreptul terţului să fie atât de evident încât însuşi cumpărătorul să renunţe la judecată; prin urmare, nu este necesară o hotărâre judecătorească, însă nu înseamnă că reclamantul, în calitate de cumpărător, nu are posibi- litatea în justiţie de a cere despăgubirile prevăzute de art. 1341 C. civ.

2.2. Incidenţa obligaţiei de garanţie contra evicţiunii. Situaţii speciale

9. Obligaţia de garanţie contra evicţiunii se regăseşte în orice con- tract de vânzare-cumpărare, inclusiv în cazul vânzării unui bun prin licitaţie publică, organizată în procedura unei executări silite indirecte, aşa cum rezultă din dispoziţiile speciale ale art. 522 C. proc. civ.; în situaţia vânzării drepturilor succesorale în condiţiile reglementate de art. 1399 C. civ., a vânzării de acţiuni etc.

10. Este de menţionat faptul că, în cazul vânzării drepturilor liti- gioase, garanţia vânzătorului dreptului litigios contra evicţiunii nu este incidentă, întrucât acest contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect un drept litigios (supus analizei instanţei judecătoreşti), real sau de creanţă, drept de proprietate intelectuală sau drept succesoral, are caracter aleatoriu.

Contractul aleatoriu este actul juridic civil prin care părţile contrac- tante urmăresc obţinerea unui posibil câştig şi acceptă, în acelaşi timp, riscul unei eventuale pierderi, din cauza unor împrejurări ulterioare, necunoscute, de care depinde întinderea sau chiar existenţa obligaţiilor asumate1. În cazul vânzării de drepturi litigioase, incertitudinea este unilaterală şi este suportată de către cumpărător.

2.2.1. Vânzarea bunului prin licitaţie publică, potrivit procedurii executării silite

11. Aşa cum prevăd expres dispoziţiile art. 522 C. proc. civ., în cazul în care adjudecatarul (cumpărătorul bunului vândut prin licitaţie publică) a fost evins total sau parţial, adjudecatarul îl poate acţiona pe debitorul urmărit pentru a fi despăgubit, iar în cazul în care nu se poate

1 X. Xxxxx, op. cit., p. 191.

îndestula de la debitor, adjudecatarul îi poate acţiona pe creditorii care au încasat preţul de adjudecare, în limita sumei încasate de aceştia. Această vânzare (prin licitaţie publică – executare silită indirectă) pre- zintă specificitatea faptului că vânzarea se face fără consimţământul debitorului-vânzător, acesta fiind suplinit în baza legii.

• Practică judiciară1. Debitorul expropriat este responsabil faţă de adjudecatar de orice evicţiune, totală sau parţială, ce ar putea suferi din partea unor terţe persoane, în conformitate cu dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ.

În drept, se admite că adjudecaţiunea nefiind altceva decât o vânzare cu un obiect, un preţ şi în care numai consimţământul vânzătorului este înlocuit prin autoritatea legii, debitorul expropriat este responsabil faţă de adjudecatar de orice evicţiune, totală sau parţială, ce ar putea suferi din partea unor terţe persoane, în conformitate cu dispoziţiunile art. 1336 şi următorii C. civ. În cazul însă, când tulburarea adusă adjudecatarului nu provine din faptul unei persoane străine, ci din faptul însuşi al debi- torului executat, adjudecatarul cumpărător o va putea înlătura prin excepţiunea de garanţie dedusă din acelaşi principiu al responsabilităţii vânzătorului, principiu după care acesta fiind ţinut prin lege să garan- teze cumpărătorului liniştita posesiune, prin abţinerea sa de la orice acte de natură să o turbure.

• Practică judiciară2. Existenţa unui drept de embatic constituie un caz de evicţiune.

Existenţa unui drept de embatic3 (besman) asupra unei părţi din moşia scoasă în vânzare, drept pe care adjudecatarul nu l-a cunoscut, consti- tuie un caz de evicţiune, ce poate face justificată cererea de suspendare a preţului. Inserarea unui asemenea drept în afipte n-o cere legea în anume expresiuni sau formule sacramentale, instanţele de fond putând

1 C.Cas., decizia nr. 62 din 15 februarie 1932, xxx.xxxxxxx.xxx.

2 C.Cas., decizia nr. 500 din 31 martie 1933, xxx.xxxxxxx.xxx.

3 Formă de arendare a unei proprietăţi pe termen foarte lung, în intervalul căreia arendaşul beneficia de toate drepturile de proprietate; a se vedea definiţia din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române.

aprecia suveran dacă din cuprinsul publicaţiunilor partea a putut avea cunoştinţă de existenţa embaticului.

12. Apreciem că obligaţia de garanţie contra evicţiunii, potrivit art. 522 C. proc. civ., devine incidentă numai în cazul în care actul de adjudecare a fost valabil încheiat. În cazul în care actul de adjudecare a fost anulat în urma admiterii unei contestaţii la executare formulate de către debitorii urmăriţi, anulându-se toate actele de executare privind vânzarea la licitaţie a imobilului în litigiu, inclusiv actul de adjudecare, adjudecatarul nu poate invoca împotriva debitorului obligaţia de garan- ţie contra evicţiunii, ci doar întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare, potrivit art. 4041 şi art. 4042 C. proc. civ.

• Practică judiciară1. Anularea tuturor formelor de executare, inclusiv a actului de adjudecare. Faptul plăţii preţului adjudecării nu constituie şi nu consolidează titlul, ci doar dă posibilitatea recurentului să solicite restituirea în cadrul răspunderii pentru evicţiune (art. 522 C. proc. civ.). La 8 august 2005 reclamantul D.I.-M. a chemat în judecată pârâta SC

U.P.E.T. SA, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care aceasta să fie

obligată să-i respecte dreptul de proprietate şi posesia asupra unui imobil situat în Târgovişte, judeţul Dâmboviţa (compus din construcţie în regim P + 4 şi teren de 1266 mp, din care 835 mp suprafaţă construită). Prin sentinţa nr. 343/S/16 decembrie 2005, Tribunalul Braşov, Secţia civilă, a respins acţiunea formulată, ca neîntemeiată. Pentru pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, în fapt, că după emiterea actului de adjudecare în favoarea reclamantului, a fost pronunţată sentinţa nr. 280 din 29 ianuarie 2004 a Judecătoriei Târgovişte, conform căreia a fost admisă contestaţia la executare formulată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi anulate formele de executare silită cu privire la vânzarea bunurilor imobile aparţinând SC U.P.E.T. SA (res- pectiv cămin de nefamilişti, teren aferent căminului şi teren de tenis). Ulterior, prin sentinţa nr. 492 din 13 februarie 2004, Judecătoria Târ- govişte a dispus şi repunerea în situaţia anterioară executării silite (hotă- rârea devenind irevocabilă prin nerecurare). S-a constatat, faţă de aceste

1 I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2351 din 14 martie 2007, xxx.xxx.xx.

hotărâri judecătoreşti, că reclamantul nu mai justifică un titlu de pro- prietate, întrucât acesta i-a fost anulat odată cu celelalte forme de exe- cutare silită, în cadrul contestaţiei la executare.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului, potrivit căreia hotărârile nu i-ar fi opozabile, întrucât nu a fost parte în proces, a fost înlăturată cu motivarea că, fără a se impune terţelor persoane efectele obligatorii ale hotărârii, în acelaşi timp, acestea nu pot să ignore ceea ce s-a statuat judecătoreşte irevocabil. De altfel, aspectul pretins de reclamant, în legătură cu valabilitatea în continuare a actului său de adjudecare – ce nu ar fi făcut obiectul anulării, odată cu celelalte forme de executare – a fost anterior supus judecăţii şi apreciat ca neîntemeiat. Această statuare a instanţei în cadrul procedurii declanşate de către reclamant, de pre- dare a posesiei imobilului, a intrat în puterea lucrului judecat, se bucură de prezumţia de adevăr, conform art. 1200 pct. 4 C. civ. şi nu poate fi infirmată în prezentul proces. De asemenea, afirmaţia reclamantului, în sensul că restabilirea situaţiei anterioare efectuării formelor de executare silită nu ar implica reîntoarcerea în patrimoniul pârâtei a imobilului în litigiu, a fost apreciată ca nefondată, cu referire la dispoziţiile art. 4041 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. S-a reţinut că, în conformitate cu aceste prevederi legale, restabilirea situaţiei anterioare în ipoteza menţionată, a anulării formelor de executare, se realizează tocmai prin predarea imo- bilului (neavând relevanţă, sub acest aspect, plata preţului de către adju- decatar şi nici buna-credinţă a acestuia la momentul emiterii actului de adjudecare).

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, respins ca nefondat prin decizia nr. 171/Ap din 19 aprilie 2006 a Curţii de Apel Braşov, Secţia civilă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul-reclamant, recurs respins ca nefondat, reţinându-se următoarele:

În privinţa efectelor recunoscute de instanţă hotărârile judecătoreşti pro- nunţate în procesele anterioare, critica este nefondată. Astfel, actul jurisdicţional (ca orice act juridic, în general) produce, pe lângă efecte obligatorii între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii, şi efecte de opozabilitate faţă de terţi. Ca element nou apărut în ordinea juridică şi în cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de către terţi, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Faţă de aceştia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv, de prezumţie). Este ceea ce a reţinut şi instanţa de apel, atunci când a făcut referire la dispoziţiile art. 1200

pct. 4 C. civ. şi la faptul că statuările unor hotărâri irevocabile, cu valoare de prezumţii legale, se răsfrâng în mod indirect şi asupra terţilor. În acelaşi timp, pentru că terţul (în speţă, recurentul-reclamant) nu a par- ticipat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărârea judecătorească ce i se opune (şi astfel, nu şi-a putut face propriile apărări), el are posi- bilitatea ca în cadrul procesului ulterior, prin administrare de probe, să răstoarne prezumţia invocată de parte şi care faţă de el are doar valoare relativă [caracterul absolut al prezumţiei legale funcţionând, în condiţii- le art. 1202 alin. (2) C. civ., doar în relaţiile dintre părţi]. Aceasta însem- na, raportat la datele speţei, ca reclamantul să demonstreze fie că nu a existat notată în cartea funciară o somaţie în legătură cu executarea unei creanţe bugetare împotriva aceluiaşi debitor – proprietar al imobilului adjudecat (ceea ce a constituit temeiul contestaţiei la executare şi al anulării formelor de executare), fie că, anulându-se formele de execu- tare, soluţia nu a privit şi actul de adjudecare al reclamantului. Apărările în proces ale recurentului au privit acest din urmă aspect şi ele au fost corect înlăturate de către instanţele fondului, care au realizat o corectă interpretare a celor dispuse prin hotărârile judecătoreşti anterioare.

Astfel, potrivit sentinţei nr. 280 din 29 ianuarie 2004 a Judecătoriei Târ- govişte, admiţându-se contestaţia la executare formulată de Direcţia Ge- nerală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, s-au anulat formele de executare îndeplinite în dosarul nr. 119/2003 al B.E.J. D.M. (dosar în care a fost emis şi actul de adjudecare al reclamantului, la 5 ianuarie 2004). În dis- pozitivul hotărârii nu se face referire doar la vânzarea silită din 17 noiem- brie 2003, ci, dimpotrivă, se anulează formele de executare cu privire la bunurile imobile aparţinând societăţii U.P.E.T. SA, constând în cămin nefamilişti şi teren aferent imobilului (adjudecate de către reclamant) şi teren de tenis. Or, prin această vânzare se adjudecase numai terenul de tenis, celelalte imobile făcând obiectul adjudecării ulterioare (din 5 ianuarie 2004) în favoarea reclamantului şi care astfel, faţă de conţinutul hotărârii menţionate, intră în noţiunea formelor de executare supuse anulării. Această chestiune, a întinderii formelor de executare anulate, a fost tranşată şi prin sentinţa nr. 492/13 februarie 2004 a Judecătoriei Târ- govişte, potrivit căreia s-a respins contestaţia la executare formulată de SC

U.P.E.T. SA, prin care s-a solicitat anularea procesului-verbal de licitaţie din 5 ianuarie 2004, reţinându-se că există, pe acest aspect, autoritate de lucru judecat faţă de sentinţa nr. 280/2004 a aceleiaşi instanţe, prin care se dispusese deja anularea acestei forme de executare.

Mai mult, acest aspect al anulării actului de adjudecare al reclamantului a fost tranşat în cadrul procesului având ca obiect contestaţia la exe- cutare promovată de SC U.P.E.T. SA împotriva intimatului D.I.M. (ca urmare a demersului acestuia de a solicita punerea în posesie asupra imobilului). Astfel, prin hotărâre irevocabilă s-a statuat că titlul invocat de reclamant, respectiv actul de adjudecare, a fost deja anulat, astfel încât nu mai poate avea efecte juridice şi nu mai poate legitima dreptul de proprietate pretins de acesta.

Cu privire la cele două hotărâri pronunţate în contestaţii la executare, faţă de care reclamantul a rămas terţ, instanţa de apel nu a reţinut, aşa cum în mod eronat se susţine, existenţa autorităţii de lucru judecat faţă de recurent, ci răsfrângerea, sub forma opozabilităţii, a statuărilor cu- prinse în respectivele hotărâri judecătoreşti irevocabile. Aprecierile recurentului în legătură cu stabilirea preţului adjudecării, cu participarea legală a acestuia la procedura licitaţiei, nu se pot constitui în critici care să facă obiect de analiză pentru instanţa de recurs, având în vedere că nu se regăsesc în considerentele deciziei atacate aspecte de natura celor menţionate, care să fie combătute prin motivele de recurs. Faptul plăţii preţului adjudecării nu constituie şi nu consolidează titlul (faţă de moti- vele de nulitate enunţate anterior), ci doar dă posibilitatea recurentului să solicite restituirea în cadrul răspunderii pentru evicţiune (art. 522

C. proc. civ.).

2.2.2. Vânzarea drepturilor succesorale

13. Potrivit dispoziţiilor art. 1399-1401 C. civ., succesorul poate înstrăina cu titlu oneros unei alte persoane moştenirea dobândită: fie dreptul asupra unei universalităţi (întregul patrimoniu al persoanei decedate), în cazul în care este unicul moştenitor, fie cota-parte indiviză asupra universalităţii, în situaţia în care sunt mai mulţi moştenitori, iar vânzătorul moştenitor cu titlu universal. În cazul în care moştenitorul sau moştenitorii, în caz de pluralitate, înstrăinează drepturi/bunuri de- terminate din moştenirea deschisă, se aplică regulile generale ale vân- zării, nefiind vorba despre o moştenire, de drepturi asupra unei univer- salităţi. De asemenea, legatarul cu titlu particular nu este vânzătorul unui drept succesoral, deoarece nu dobândeşte o universalitate sau o fracţiune din universalitate, ci bunuri determinate.

14. Important de reţinut este faptul că, spre deosebire de răspun- derea vânzătorului asumată printr-un contract de vânzare-cumpărare a unui bun individual determinat, în cazul vânzării drepturilor succeso- rale, vânzătorul garantează numai calitatea sa de moştenitor (al uni- versalităţii sau al cotei-părţi din universalitate), nu şi conţinutul univer- salităţii (garanţie de drept); răspunderea vânzătorului pentru conţinutul moştenirii poate fi instituită printr-o clauză contractuală expresă (garan- ţie convenţională), cu individualizarea fiecărui bun succesoral ce ur- mează a fi înstrăinat (de exemplu, garanţia convenţională dedusă din

„stabilirea preţului vânzării” în funcţie de întinderea „drepturilor succe- sorale cumpărate”)1.

2.2.3. Obligaţia de garanţie contra evicţiunii între copărtaşi

15. Dispoziţiile art. 787 C. civ.2 stabilesc în sarcina copărtaşilor o obligaţie reciprocă de garanţie a bunurilor atribuite prin partaj. Obli- gaţia de garanţie devine incidentă în cazul în care unul dintre copărtaşi a suferit o tulburare de drept în exercitarea prerogativelor de proprietar sau a unui alt drept consolidat în urma partajului, dintr-o cauză ante- rioară partajului şi neimputabilă copărtaşului ce suferă pierderea şi obligaţia de garanţie nu a fost înlăturată printr-o clauză contractuală. Fiecare copărtaş este obligat în proporţie cu partea sa ereditară să îl des- păgubească pe copărtaşul său de paguba suferită. Întrucât pierderea se împarte proporţional cu părţile ereditare, partea corespunzătoare va fi suportată şi de către copărtaşul garantat, potrivit art. 788 C. civ.3

1 Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a IV-a, actualizată de

L. Xxxxx, X. Xxxxxxx, Xx. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 143.

2 Potrivit art. 787 C. civ.: „Coerezii sunt datori unul către altul numai despre tul- burările şi evicţiunile ce preced dintr-o cauză anterioară împărţelii.

Garanţia încetează când o evicţiune a fost exceptată anume, printr-o cauză expresă a actului de împărţeală, sau când evicţiunea a fost cauzată din greşeala eredelui”.

3 Fr. Deak, Tratat de drept succesoral. Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, ed. a II-a, p. 511, 512.

• Practică judiciară1. Garanţie contra evicţiunii. Obligaţiile copărta-

şilor.

Reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu pârâţii să fie obligaţi aceştia din urmă, în proporţie cu părţile lor ereditare, să îi despăgubească pen- tru paguba suferită ca urmare a evicţiunii parţiale a dreptului lor de pro- prietate dobândit prin succesiune. Reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii formulate reclamanţii au arătat că sunt, alături de pârâţi, moştenitorii autorilor H.G. şi H.E. Prin certificatul de moştenitor li s-a atribuit, printre alte bunuri succesorale, şi o suprafaţă de 1600 mp teren arabil, situat în com. S., jud. Vâlcea, în pct. „La S. (C.)”, având următoarele vecinătăţi: X.Xx., moştenitor P.A., pârâu, drum. Din acest teren o suprafaţă de 250 mp, având ca vecinătăţi: drumul judeţean 703 G, P.A. şi P.I., este proprietatea mamei lor H.A., în calitate de unică moştenitoare a lui H.Gh.I., căruia terenul îi fusese atribuit în proprietate prin ordinul Prefectului. Reclamanţii au mai arătat că, întrucât au suferit o tulburare de drept având o cauză anterioară partajului, se impune des- păgubirea lor de către pârâţi în raport cu părţile lor ereditare. În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 787, art. 788 C. civ. Pârâtul H.G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că obligaţia de garanţie operează dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele trei condiţii: tulburarea să fie de drept; cauza evicţiunii să fie anterioară împărţelii şi cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de către cel care o invocă. Raportat la ultima condiţie, în speţă, reclamanţii au avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, ceea ce înseamnă că au acceptat şi riscul, iar problema răspunderii nu se mai poate pune. Cu alte cuvinte, se cere ca evicţiunea să nu fie imputabilă moştenitorului evins [art. 787 alin. (2) C. civ.]. Garanţia nu funcţionează dacă evicţiunea a survenit din cauza faptului că moştenitorul evins a omis să cheme în garanţie un alt coindivizar care ar fi avut mijloace să înlăture evicţiunea. Ordinul Prefectului nr. 50/24 iulie 1992 a fost eliberat la cererea şi pe numele autorului reclamanţilor, prin urmare, în mod eronat se susţine că acest teren ar fi proprietatea exclusivă a mamei reclamanţilor, atâta vreme cât moştenitori legali ai lui H.I. nu puteau fi decât reclamanţii împreună cu soţia supravieţuitoare. Ca o consecinţă,

1 Judecătoria Brezoi, sentinţa civilă nr. 518 din 12 mai 2009, www.jurispru- xxxxx.xxx.