Secţia a treia

Secţia a treia

DECIZIE

cu privire la admisibilitatea

cererii nr. 43686/02 prezentate de Xxxx XXXXXXXXX împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 13 ianuarie 2009 într-o cameră compusă din Xxxxx Xxxxxxxxxx, preşedinte, Xxxxxxxx Xxxx-Xxxxxxxxx, Xxxxxxxx Xxxxxx, Xxxxxx Xxxxxxxxx, Xxxxx Xxxxxxx, Xxxx Xxxxx Xxxxxx, Xxx Xxxxx, judecători, şi Xxxxxxxx Xxxxxxx, grefier de secţie,

Având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 28 noiembrie 2002,

Având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamant,

După ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:

În fapt

Reclamantul, Xxxx Xxxxxxxxx, este resortisant român, s-a născut în 1941 şi are domiciliul în Matca, judeţul Galaţi. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Xxxxxx-Xxxxxxx Xxxx, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

1. Originea cauzei

Prin hotărârea definitivă din 23 aprilie 1991, Judecătoria Tecuci a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra unei case şi a terenului aferent, cu o suprafaţă de 2 500 m2, în urma unei tranzacţii încheiate în cadrul unui litigiu de partaj succesoral, care a avut loc între reclamant, mama şi sora sa, în calitate de moştenitori ai tatălui reclamantului, decedat în 1952.

La 14 mai 1992, Primăria Comunei Matca a întocmit un proces-verbal de punere a mamei reclamantului în posesia terenului respectiv. Procesul-verbal era semnat de primar şi de alţi patru funcţionari ai primăriei şi atesta faptul că persoanele respective s-au prezentat la faţa locului şi au constatat, în urma măsurătorilor, că suprafaţa de 2 500 m2 era situată în cadrul curţii casei.

La 20 mai 1994, reclamantul a solicitat primăriei reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 1 795 m2.

La 16 iunie 1994, Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 i-a eliberat reclamantului un titlu de proprietate pentru o suprafaţă de 2 500 m2.

2. Acţiunea în revendicare împotriva lui F.D.

Constatând că o parte din respectivul teren era ocupată de un vecin, F.D., care refuza să îl părăsească, în cursul anului 1995, reclamantul a sesizat judecătoria cu o acţiune în revendicare împotriva respectivului vecin. F.D. a solicitat respingerea acţiunii, invocând faptul că achiziţionase terenul în cauză în baza unui contract de vânzare-cumpărare autentic din 21 decembrie 1953, încheiat cu alte rude ale reclamantului. În fapt, F.D. susţinea că terenul revendicat în speţă făcea parte dintr-un teren de 2 148 m2, pe care l-a cumpărat în 1953 prin contractul menţionat anterior.

În speţă, a fost efectuată o expertiză. Conform raportului de expertiză, terenul revendicat de reclamant avea o suprafaţă de 794 m2 şi se situa în curtea pârâtului. Expertul a calculat

această suprafaţă ca diferenţa dintre suprafaţa totală înscrisă în titlul reclamantului (adică 2 500 m2) şi suprafaţa care a rezultat din măsurarea terenului pe care reclamantul îl deţinea deja (adică 1 706 m2). Cu toate acestea, raportul indica şi faptul că suprafaţa terenului în litigiu, astfel cum rezulta din măsurarea acestui teren, era de 815 m2.

Reţinând faptul că reclamantul şi-a dovedit dreptul de proprietate prin titlul din 16 iunie 1994 şi bazându-se pe concluziile expertizei, prin hotărârea din 13 noiembrie 1995, instanţa a admis acţiunea şi l-a condamnat pe F.D. să îi restituie reclamantului terenul de 794 m2.

F.D. a formulat apel în faţa Tribunalului Galaţi („tribunalul”), invocând faptul că judecătoria nu a ţinut seama de titlul său de proprietate; de asemenea, acesta a indicat că se afla în posesia continuă a terenului de patruzeci şi trei de ani şi a solicitat administrarea unei noi expertize, precum şi posibilitatea de a face dovada susţinerilor sale prin declaraţiile martorilor. Instanţa a respins-o, reţinând că probele solicitate nu erau convingătoare.

Prin hotărârea din 26 martie 1996, tribunalul a respins apelul lui F.D., reţinând că a omis să îşi dovedească dreptul de proprietate printr-un titlu emis în temeiul Legii nr. 18/1991.

Prin hotărârea din 7 iunie 1999, Curtea de Apel Galaţi („curtea de apel”) a respins recursul introdus de F.D., confirmând în mod definitiv hotărârea din 13 noiembrie 1995.

3. Procedura vizând anularea parţială a titlului de proprietate al reclamantului

Între timp, la 14 mai 1996, F.D. a sesizat judecătoria cu o acţiune împotriva reclamantului şi a comisiei judeţene care viza anularea titlului de proprietate al reclamantului în partea care aducea atingere dreptului de proprietate asupra terenului de 2 148 m2, cumpărat în 1953. Acesta invoca faptul că respectivul teren reprezenta curtea casei şi că s-a aflat în posesia continuă şi fără probleme a acestuia din 1953. De asemenea, acesta considera că autorităţile nu au măsurat terenul la emiterea respectivului titlu.

Judecătoria a dispus o expertiză. Expertul a convocat părţile la 5 martie 1997 la sediul primăriei. Cu această ocazie, X.X. xxxxxxxx că gardul dintre cele două proprietăţi (a sa şi cea a mamei reclamantului) a rămas neschimbat din 1953. La rândul său, reclamantul a precizat că mama sa nu a semnat contractul de vânzare-cumpărare din 1953. Apoi, expertul s-a prezentat la faţa locului, a măsurat terenurile şi le-a stabilit limitele.

Conform raportului de expertiză, reclamantul ocupa o parcelă de 1 834 m2, adică cu 39 m2 mai mult decât suprafaţa de 1 795 m2 pe care o solicitase în 1994. Ţinând seama de faptul că titlul reclamantului menţiona o suprafaţă de 2 500 m2, expertul a observat că exista o diferenţă de 666 m2, care se afla în curtea lui F.D. De asemenea, expertul a luat act şi de faptul că limitele între cele două proprietăţi erau aceleaşi din 1953 şi că vârsta lor era confirmată de existenţa unor butuci de vie plantaţi de F.D. în curtea sa, de-a lungul limitei care separa cele două proprietăţi. Expertul a considerat ulterior că autorităţile nu au făcut măsurătorile corespunzătoare la momentul emiterii titlului din 16 iunie 1994, altfel s-ar fi putut constata faptul că punerea reclamantului în posesia întregii parcele de 2 500 m2 înscrisă în acest titlu putea afecta proprietatea lui X.X. Xxxx urmare, expertul a concluzionat că modificarea titlului de proprietate al reclamantului era necesară pentru a putea pune capăt litigiului dintre cei doi vecini fără a aduce atingere terenului lui X.X. Xxxxxx, acesta a precizat că instanţa trebuia să se pronunţe în cauză.

Judecătoria a audiat martori care au confirmat existenţa gardului dintre cele două proprietăţi.

Prin hotărârea din 20 octombrie 1997, bazându-se pe expertiză şi pe declaraţiile martorilor, judecătoria a admis acţiunea lui X.X. xx a anulat parţial titlul de proprietate al reclamantului, în sensul în care a dispus ca suprafaţa menţionată de acesta să fie redusă cu 705 m2 (adică cu cei 666 m2 situaţi în curtea lui F.D., la care se adaugă cei 39 m2 în plus faţă de suprafaţa solicitată de reclamant în 1994).

Reclamantul a introdus apel la tribunal, invocând faptul că terenul de 2 500 m2 îi aparţinea în baza partajului succesoral dintre acesta, pe de o parte, şi mama şi sora sa, pe de altă parte.

Prin hotărârea din 28 aprilie 1998, tribunalul a respins apelul reclamantului, reţinând că titlul său a fost emis prin încălcarea dreptului de proprietate al lui X.X. xx în absenţa unor măsurători ale celor două terenuri limitrofe.

Prin hotărârea definitivă din 7 ianuarie 1999, curtea de apel a respins recursul reclamantului.

La 20 martie 2003, comisia judeţeană i-a emis reclamantului un nou titlu de proprietate pentru o suprafaţă de 1 861 m2, în urma reducerii suprafeţei în conformitate cu hotărârea din 20 octombrie 1997.

4. Demersurile în vederea executării hotărârii din 13 noiembrie 1995

În cursul anului 1999, reclamantul a solicitat unui executor judecătoresc deschiderea procedurii de executare silită împotriva lui F.D.

La 12 august 1999, executorul s-a prezentat la domiciliul lui X.X. xx i-a comunicat că trebuia să se conformeze hotărârii definitive din 13 noiembrie 1995. Cu această ocazie, F.D. a precizat că titlul de proprietate al reclamantului din 16 iunie 1994 a fost modificat în partea referitoare la terenul în litigiu prin hotărârea definitivă din 7 ianuarie 1999, motiv pentru care a introdus o contestaţie la executarea silită la judecătorie (a se vedea în continuare). Acesta a prezentat documente justificative în această privinţă.

Prin procesul-verbal întocmit în aceeaşi zi, executorul a luat act de informaţiile şi documentele furnizate de F.D. şi a decis să aştepte soluţia tribunalului înainte de a efectua alte acte de executare în speţă.

5. Contestaţia la executarea silită

În 1999, F.D. a sesizat judecătoria cu o contestaţie la executarea silită a hotărârii din 13 noiembrie 1995. Acesta a considerat că respectiva hotărâre nu mai putea fi executată datorită hotărârii curţii de apel din 7 ianuarie 1999.

Prin hotărârea din 28 octombrie 1999, judecătoria a respins contestaţia, soluţie confirmată, în urma apelului lui F.D., prin hotărârea tribunalului din 25 aprilie 2000, pe motiv că hotărârea din 13 noiembrie 1995 nu a fost modificată printr-o cale extraordinară de atac.

F.D. a formulat recurs în faţa curţii de apel. Reclamantul a solicitat respingerea recursului şi a prezentat un certificat din 10 februarie 2000, emis de Prefectura Galaţi, şi un altul din 13 martie 2000, emis de Primăria Comunei Matca, conform cărora un nou titlu de proprietate i-a fost emis pentru suprafaţa de 1 795 m2 în temeiul hotărârii din 20 octombrie 1997, ştiind, de altfel, că era în continuare proprietarul suprafeţei şterse din titlul de proprietate iniţial, conform hotărârii din 13 noiembrie 1995.

Prin hotărârea definitivă din 16 octombrie 2000, curtea de apel a admis recursul lui F.D., a admis contestaţia sa la executare şi a anulat astfel actele de executare silită. Curtea de apel a considerat că executarea silită nu era posibilă în speţă, din cauza anulării titlului de proprietate pe care s-a bazat reclamantul în acţiunea sa în revendicare.

La 29 ianuarie 2001, reclamantul i-a solicitat Procurorului general al României să formuleze un recurs în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti defavorabile. În perioada 2001-2002, acesta a adresat mai multe memorii Parchetului General al României, Ministerului Justiţiei şi Primului-ministru, solicitându-le asistenţă în vederea executării hotărârii din 13 noiembrie 1995. Documentele de la dosar nu permit stabilirea urmărilor cererilor sale.

Capete de cerere

Din perspectiva art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul consideră că neexecutarea hotărârii din 13 noiembrie 1995 a adus atingere dreptului său de a accede la o instanţă şi dreptului său de proprietate asupra terenului de 794 m2. Citând aceleaşi dispoziţii,

acesta se plânge şi de anularea titlului său de proprietate în partea referitoare la terenul în litigiu şi anularea executării silite.

În drept

Reclamantul invocă art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, ale căror părţi relevante prevăd următoarele:

Art. 6 § 1

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […]”

Art. 1 din Protocolul nr. 1

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Guvernul invocă excepţia nerespectării termenului de şase luni pentru introducerea prezentei cereri. În această privinţă, el ia act de faptul că titlul de proprietate al reclamantului a fost anulat în partea sa referitoare la terenul în litigiu. O astfel de anulare reprezintă o împiedicare a executării ce are un caracter instantaneu, de la care începe să curgă termenul de şase luni prevăzut de art. 35 § 1 din convenţie.

În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, prin hotărârea din 16 octombrie 2000, Curtea de Xxxx Xxxxxx a constatat în mod definitiv că executarea silită a hotărârii din 13 noiembrie 1995 a Judecătoriei Tecuci nu era posibilă. Prin urmare, cel târziu începând cu 16 octombrie 2000, reclamantul avea la dispoziţie şase luni pentru a introduce cererea. Guvernul reaminteşte că, dacă o persoană foloseşte căi de atac interne care ulterior se dovedesc ineficiente, termenul menţionat anterior începe să curgă din momentul în care persoana în cauză şi-a dat seama sau trebuia să îşi dea seama că aceste căi de atac erau ineficiente [Bulut şi Xxxxx împotriva Turciei (dec.), nr. 73065/01, 28 mai 2002]. În speţă, contestaţia la executarea silită nu era formulată de reclamant, ci de F.D. Xxxxxx, contestaţia viza tocmai executarea pe care reclamantul dorea să o obţină. Admiterea contestaţiei la executare indica în mod clar faptul că executarea silită solicitată de reclamant nu era posibilă, devenind astfel o cale de atac ineficientă.

În replică, reclamantul arată că depăşirea termenului de şase luni s-a datorat faptului că, la momentul respectiv, nu luase la cunoştinţă de posibilitatea de a sesiza Curtea şi cu atât mai puţin de termenul stabilit în acest scop. Acesta precizează că nu a aflat că dispunea de o astfel de alternativă decât cu o lună înainte să depună cererea sa. Xxxxxx, acesta precizează că a depus mai multe memorii pe lângă autorităţi în perioada 2001-2002.

Reclamantul solicită Curtea să respingă excepţia ridicată de Guvern şi să examineze cererea sa. În opinia sa, reparaţia unei nedreptăţi trebuie să se facă fără a ţine seama de timpul scurs până la introducerea cererii. În această privinţă, el a subliniat că vecinul său îi ocupa abuziv terenul din 1953.

Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 35 § 1 din convenţie, ea nu poate fi sesizată „decât [...] în termen de şase luni de la data pronunţării hotărârii interne definitive”.

Această regulă are ca obiect să asigure securitatea juridică şi să vegheze la examinarea într- un termen rezonabil a cauzelor care invocă chestiuni referitoare la convenţie. Aceasta urmăreşte protejarea autorităţilor şi a altor persoane în cauză de incertitudinea în care le-ar plasa o perioadă prelungită de timp [Masson împotriva Franţei (dec.), nr. 35801/03, 12 februarie 2008]. De asemenea, aceasta răspunde nevoii de a oferi persoanei în cauză un termen de reflecţie suficient pentru a îi permite să aprecieze oportunitatea prezentării unei cereri Curţii şi pentru a defini conţinutul acesteia. Astfel, ea marchează limita temporală a

controlului exercitat de Curte şi semnalează, atât indivizilor, cât şi autorităţilor statului, perioada dincolo de care acest control nu mai este posibil [Diamantides şi alţii împotriva Greciei (dec.), nr. 37673/02, 9 iunie 2005].

În cazul în care încălcarea pretinsă constă într-o „situaţie continuă”, termenul de şase luni nu începe să curgă decât din momentul în care situaţia continuă se încheie (Xxxxxxxxx împotriva României, nr. 7114/02, pct. 23, 26 octombrie 2006).

În speţă, reclamantul se plânge de neexecutarea hotărârii definitive din 13 noiembrie 1995, pronunţată de Judecătoria Tecuci, prin care se dispunea unui terţ să îi restituie un teren. Neexecutarea pretinsă poate fi analizată, iniţial, ca o situaţie continuă.

Xxxxxx, Curtea observă că, prin hotărârea definitivă din 16 octombrie 2000, Curtea de Xxxx Xxxxxx a constatat că executarea silită a hotărârii în cauză nu era posibilă din cauza anulării titlului de proprietate din 16 iunie 1994 pe care s-a bazat reclamantul în procedura în revendicare prin care a obţinut câştig de cauză. Prin urmare, Curtea consideră că, în speţă, curtea de apel i-a oferit reclamantului o explicaţie relevantă cu privire la imposibilitatea executării hotărârii care îi era favorabilă. Prin urmare, este vorba de o imposibilitate obiectivă de executare constatată printr-o hotărâre definitivă suficient de clară şi motivată (a se vedea, a contrario şi mutatis mutandis Xxxxx Xxxxxxx împotriva României, nr. 48102/99, pct. 72 şi 75- 76, 2 martie 2004).

Prin urmare, neexecutarea de care se plânge reclamantul a încetat să mai fie o simplă

„situaţie continuă” cu mai mult de şase luni înainte de 28 noiembrie 2002, data introducerii cererii în faţa Curţii. Nici memoriile adresate de reclamant diferitelor instituţii, nici faptul că nu a avut cunoştinţă de posibilitatea sesizării Curţii nu pot justifica o altă abordare în speţă.

În măsura în care reclamantul dorea să se plângă şi de anularea actelor de executare prin hotărârea menţionată anterior, acesta trebuia să sesizeze Curtea în termen de şase luni de la data pretinsei încălcări aferente. Acelaşi lucru este valabil pentru capetele de cerere referitoare la anularea titlului său de proprietate.

Rezultă că cererea este tardivă şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din convenţie. În consecinţă, cererea trebuie declarată inadmisibilă.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară cererea inadmisibilă.

Xxxxxxxx Xxxxxxx Xxxxx Xxxxxxxxxx

Grefier Preşedinte