CUPRINS
Cuprins 327
CUPRINS
Listă de abrevieri 5
Capitolul I
GENERALITĂŢI PRIVITOARE LA OBLIGAŢII ÎN SISTEMUL
DE DREPT CIVIL 9
1. Definiţia obligaţiilor şi structura raportului juridic de obligaţie 9
2. Scurte consideraţii privind clasificarea obligaţiilor 14
Capitolul II
CONTRACTUL, PRINCIPALA SURSĂ A OBLIGAŢIILOR 20
1. Scurte consideraţii asupra contractului ca izvor de obligaţii. Definiţia şi
principiile incidente contractului 20
2. Clasificarea contractelor 23
I. Clasificarea expresă a contractelor potrivit NCC 23
II. Clasificarea implicită a unor contracte, potrivit NCC 30
III. Alte clasificări ale contractelor civile 33
3. Încheierea contractelor 34
I. Condiţiile esenţiale pentru încheierea valabila a unui contract 35
II. Condiţiile relative cerute pentru încheierea valabilă a unui contract 44
III. Nulitatea. Cauzele, efectele nulităţii şi validarea contractului
în caz de nulitate 50
4. Interpretarea contractelor 53
5. Efectele contractelor 55
6. Excepţiile contractului 63
7. Răspunderea contractuală şi remediile neexecutării contractului 68
7.1. Răspunderea contractuală 68
7.1.1. Aspecte introductive privind răspunderea contractuală în
Noul Cod civil 68
7.1.2. Condiţiile specifice atragerii răspunderii contractuale 70
7.2 Remediile neexecutării contractului 75
7.2.1. Generalităţi privind instituţia remediilor neexecutării contractelor 75
7.2.2 Principiile corespunzătoare invocării remediilor de neexecutare 75
7.2.3 Enumerarea remediilor de neexecutare potrivit noului Cod civil 78
Capitolul III
ALTE IZVOARE PRINCIPALE ALE OBLIGAŢIILOR POTRIVIT
NOULUI COD CIVIL 80
1. Generalităţi asupra altor izvoare principale ale obligaţiilor, potrivit
Noului Cod civil 80
2. Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii 80
2.1. Consideraţii sintetice privind actul juridic unilateral 80
2.2. Acte juridice unilaterale apreciate drept izvoare de obligaţii 82
3. Faptul juridic licit generator de obligaţii 83
3.1. Generalităţi privind faptul juridic licit 83
3.2. Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane) 85
3.3. Plata nedatorată 91
3.4. Îmbogăţirea fără justă cauză 95
4. Fapta ilicită generatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) 98
4.1. Consideraţii introductive 98
4.2. Atragerea răspunderii civile şi cauzele exoneratoare de răspundere civilă prevăzute de lege 101
4.2.1. Atragerea răspunderii civile 102
4.2.2. Cauzele exoneratoare de răspundere civilă prevăzute de lege 114
4.3. Răspunderea pentru fapta proprie 116
4.4. Răspunderea pentru fapta altei persoane 118
4.5. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale sau
pentru ruina edificiului 123
4.6. Repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale 129
Capitolul IV
EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR 137
1. Delimitări terminologice privind executarea obligaţiilor 137
2. Plata 138
3. Executarea silită a obligaţiilor 145
3.1. Măsuri premergătoare executării silite a obligaţiilor. Punerea în
întârziere a debitorului 146
3.2. Executarea silită directă (în natură) a obligaţiilor 148
3.3. Executarea silită indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor 151
4. Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor contractuale, sancţiuni
civile în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale 152
5. Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale 155
6. Mijloace de protecţie a drepturilor creditorilor asupra patrimoniului debitorului 158
6.1. Scurte consideraţii privind mijloacele de protecţie a creditorilor asupra patrimoniului debitorului 158
6.2. Măsurile conservatorii si asiguratorii 158
6.3. Acţiunea oblică 160
6.4. Acţiunea revocatorie (pauliană) 162
Capitolul V
TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR 165
1. Consideraţii introductive 165
2. Modalităţi de transmitere a obligaţiilor 165
3. Modalităţi de transformare a obligaţiilor 171
Capitolul VI
STINGEREA OBLIGAŢIILOR 174
1. Stingerea obligaţiilor prin satisfacerea creanţei creditorului 175
2. Stingerea obligaţiilor prin nerealizarea creanţei creditorului 178
Capitolul VII
OBLIGAŢIILE AFECTATE DE MODALITĂŢI SI OBLIGAŢIILE
COMPLEXE SAU PLURALE 180
1. Noţiuni introductive 180
2. Obligaţiile afectate de modalităţi 181
3. Obligaţiile complexe sau plurale 184
Capitolul VIII
GARANTAREA OBLIGAŢIILOR 189
1. Aspecte terminologice privind noţiunea de garantare a unei obligaţii 189
2. Garanţiile personale 190
3. Privilegiile şi garanţiile reale 193
TESTE GRILĂ CAPITOLUL I
GENERALITĂŢI PRIVITOARE LA OBLIGAŢII ÎN SISTEMUL DE DREPT CIVIL 203
1. Definiţia ogligaţiilor şi structura raportului juridic de obligaţie 203
2. Scurte consideraţii privind clasificarea obligaţiilor 205
CAPITOLUL II
CONTRACTUL, PRINCIPALA SURSĂ A OBLIGAŢIILOR 207
1. Scurte consideraţii asupra contractului ca izvor de obligaţii. Definiţia şi
principiile incidente contractului 207
2. Clasificarea contractelor 209
3. Încheierea contractelor 211
3.1. Condiţiile esenţiale pentru încheierea valabilă a unui contract 211
3.1.1. Capacitatea cerută pentru încheierea valabilă a unui contract 211
3.1.2. Voinţa cerută pentru încheierea contractelor 213
3.1.3. Obiectul şi cauza contractului 219
3.2. Condiţiile relative cerute la încheierea unui contract 222
3.2.1. Momentul şi locul încheierii contractului 222
3.2.2. Oferta de a contracta 225
3.2.3. Acceptarea încheierii contractului 226
3.2.4. Forma şi conţinutul contractului 227
3.3. Nulitatea. Cauzele, efectele nulităţii şi validarea contractului în caz
de nulitate 230
4. Interpretarea contractelor 235
5. Efectele contractelor 236
5.1. Efectele contractului în raporturile dintre părţile contractante 236
5.2. Efectele contractului în raporturile cu persoane care nu au calitatea
de părţi contractante 237
6. Excepţiile contractului 238
6.1. Excepţiile de la principiul relativităţii contractului 238
6.2. Excepţiile de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului (simulaţia) 239
7. Răspunderea contractuală şi remediile neexecutării contractului 241
7.1. Răspunderea contractuală 241
7.2. Remediile neexecutării contractului 242
CAPITOLUL III
ALTE IZVOARE PRINCIPALE ALE OBLIGAŢIILOR POTRIVIT
NOULUI COD CIVIL 247
1. Generalităţi asupra altor izvoare principale ale obligaţiilor, potrivit
Noului Cod Civil 247
2. Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii 249
2.1. Consideraţii sintetice privind actul juridic unilateral 249
2.2. Acte juridice unilaterale apreciate drept izvoare de obligaţii 250
3. Faptul juridic licit generator de obligaţii 249
3.1. Generalităţi privind faptul juridic licit 249
3.2. Gestiunea intereselor altei persoane (gestiunea de afaceri) 249
3.3. Plata nedatorată 254
3.4. Îmbogăţirea fără justă cauză 255
4. Fapta ilicită generatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) 256
4.1. Consideraţii introductive 256
4.2. Atragerea răspunderii civile şi cauzele exoneratoare de răspundere civilă delictuală prevăzute de lege 257
4.2.1. Atragerea răspunderii civile 257
4.2.2. Cauzele exoneratoare de răspundere civile prevăzute de lege 260
4.3. Răspunderea pentru fapta proprie 263
4.4. Răspunderea pentru fapta altei persoane 264
4.4.1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie 264
4.4.2. Răspundere comitenţilor pentru fapta prepuşilor 266
4.5. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale sau
pentru ruina edificiului 268
4.6. Repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale 274
CAPITOLUL IV
EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR 280
1. Delimitări terminologice privind executarea obligaţiilor 280
2. Plata 283
3. Executarea silită a obligaţiilor 284
3.1. Măsuri premergătoare executării silite a obligaţiilor. Punerea în
întârziere a debitorului 284
3.2. Executarea silită directă (în natură) a obligaţiilor 285
3.3. Executarea silită indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor 286
4. Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor contractuale, sancţiuni
civile în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale 287
5. Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale 290
6. Mijloace de protecţie a drepturilor creditorilor asupra patrimoniului debitorului 290
6.1. Scurte consideraţii privind mijloacele de protecţie a creditorilor asupra patrimoniului debitorului 290
6.2. Măsurile conservatorii şi asigurătorii 292
6.3. Acţiunea oblică 291
6.4. Acţiunea revocatorie 292
CAPITOLUL V
TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR 294
1. Consideraţii introductive 294
2. Modalităţi de transmitere a obligaţiilor 296
3. Modalităţi de transformare a obligaţiilor 297
CAPITOLUL VI
STINGEREA OBLIGAŢIILOR 297
1. Generalităţi despre stingerea obligaţiilor 297
2. Stingerea obligaţiilor prin satisfacerea creanţei creditorului 297
3. Stingerea obligaţiilor prin nerealizarea creanţei creditorului 298
CAPITOLUL VII
OBLIGAŢIILE AFECTATE DE MODALITĂŢI ŞI OBLIGAŢIILE
COMPLEXE SAU PLURALE 300
1. Noţiuni introductive 300
2. Obligaţiile afectate de modalităţi 300
3. Obligaţiile complexe sau plurale 301
CAPITOLUL VIII
GARANTAREA OBLIGAŢIILOR 303
1. Aspecte terminologice privind noţiunea de garantare a unei obligaţii 303
2. Garanţiile personale 303
3. Privilegiile şi garanţiile reale 304
RĂSPUNSURI CORECTE 307
Bibliografie 323
Generalități privitoare la obligații în sistemul de drept civil 9
Capitolul I
GENERALITĂŢI PRIVITOARE LA OBLIGAŢII ÎN SISTEMUL DE DREPT CIVIL
1. DefiniĄia obligaĄiilor şi structura raportului juridic de obligaĄie
Din punct de vedere fonetic, noțiunea de obligaţie relevă diferite sensuri, în funcție de contextul în care este utilizată. În limbaj curent, aceasta desemnează într-o manieră generală, toate îndatoririle la care cetățenii sunt ținuți în virtutea unor reguli diverse. De aceea, putem aminti despre: obligații morale, obligații religioase, obligații fiscale, obligații profesionale etc.
Din punct de vedere juridic, singurele îndatoriri ale unui subiect de drept, sunt acelea care rezulta din reguli de drept incidente unui raport juridic, altfel spus, acelea care sunt urmate de o sancțiune juridică, implicând la nevoie intervenția statului sau forța coercitivă a acestuia pentru a fi respectate.
De asemenea, din punct de vedere juridic, putem distinge în funcție de natura normelor de drept incidente asupra raportului juridic respectiv, între: obligații de drept public (în materie penală sau administrativă) şi obligații de drept privat (în materie civilă, a dreptului muncii şi a asigurărilor sociale etc.).
Obligațiile1, reprezintă o parte esențială a dreptului civil românesc, care se pot identifica pe două planuri esențiale:
a) din punctul de vedere al vieții practice, obligațiile rezultă din acte ori din evenimente frecvente cum ar fi: contractele civile, cele dintre profesionişti, de muncă şi asigurări sociale, fapte producătoare de prejudicii altor persoane etc.;
b) din punct de vedere teoretic, obligațiile sunt fundamentate pe principii esențiale, aplicabile în toate domeniile dreptului privat.
Noul2 Cod civil, stabileşte sediul materiei în Cartea V, „Despre obligații” (art. 1.164- 1.649). Această carte, structurata în 11 titluri, este cea mai vastă a codului, cuprinzând
1 Pentru mai multe amănunte referitoare la obligațiile civile, a se vedea: M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pp. 403-667; X. Xxxxxxxx, X. Xxxxxx, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008; X. Xxx, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2012; X. Xxx, I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015; M. Nicolae, Unificarea dreptului obligaţiilor civile şi comerciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015; Fr. Terre, Ph. Xxxxxx, Xx. Lequette, Droit civil. Les obligations, Ed. Dalloz, Paris, 2005; X. Xxxxxxxx, Droit des obligations, 14 ӵ edition, Ed. LGDJ, Paris, 2014; Fr. Terre, Ph. Xxxxxx, Xx. Xxxxxxxx, X. Chenede, Droit civil. Les Obligations, Dalloz, Paris, 2018.
2 A fost adoptat prin Legea nr. 287/2009, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505, din 01 octombrie 2011 şi a fost pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.409, din 10 iunie 2011. Ultima modificare a Legii nr. 287/2009 privind Noul Cod civil a avut loc prin Legea nr. 138/15 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 753/16.10.2014. Brevitatis causa va fi denumit NCC.
regulile fundamentale ale materiei obligațiilor1: izvoare, modalități şi tipuri de obligații, executarea, transmisiunea, transformarea etc.
Înainte de a prezenta definiția obligațiilor civile şi structura raportului juridic de obligație, considerăm deosebit de util sa reținem faptul că, în materia dreptului privat, obligația se află în strânsă legătură cu subiectele de drept ale unui raport juridic determinat, subiecte care pot fi numai persoane, fizice sau juridice, dar şi cu normele de drept incidente acelui raport juridic, care pot fi numai norme de drept privat. Aceste persoane sunt denumite în mod generic, creditor (cel care întotdeauna va pretinde ceva şi care va fi întotdeauna subiectul activ al raportului juridic de obligație) şi debitor (cel care va fi obligat să dea, să facă sau să nu facă ceva şi care va fi întotdeauna subiectul pasiv al raportului juridic de obligație). Mai mult decât atât, raportul juridic de obligație stabileşte între subiectele sale o legătură de natură patrimonială (vinculum corporis), deoarece creditorul, în toate cazurile, va fi titularul unui drept de creanță (care se va înscrie în activul său patrimonial), iar debitorul titularul unei obligații (care va fi înscrisă în pasivul său patrimonial).
În aceste condiții, putem defini obligația ca fiind: acel raport juridic civil, prin intermediul căruia o persoană, denumită creditor, poate cere unei alte persoane, denumită debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, chiar cu concursul forţei coercitive a statului, în caz de refuz al celui din urmă.
Din conținutul definiției, putem reține cu uşurință faptul că obligația, reprezintă un raport juridic căzut sub incidența unor norme de drept privat. Cu toate acestea, raportul juridic de obligație, nu conține elemente aparte ci, păstrează structura comună a oricărui raport juridic şi anume: subiecte, conţinut, obiect şi sancţiune.
Aşadar, structura raportului juridic de obligație este compusă din:
A) Subiectele raportului juridic de obligaţie, ceea ce înseamnă că obligația civilă va presupune întotdeauna o legătură de drept între două sau mai multe persoane. De asemenea, aceste subiecte vor fi determinate în conținutul raportului juridic de obligație şi pot fi reprezentate, atât din persoane fizice, persoane juridice, iar în unele situații în care intră în raporturi juridice de drept civil, chiar şi de către stat sau de anumite instituții publice.
Aşa cum am mai amintit, subiectul activ al raportului juridic de obligație poartă denu- mirea de creditor, iar cel pasiv de debitor. Ca regulă generală, creditorul va fi titularul unui drept de creanță, iar debitorul, titularul obligației, motiv pentru care, primul va pretinde o anumită prestație celui de-al doilea, iar cel de-al doilea va fi obligat în virtutea acestei prestații, să dea, să facă sau să nu facă ceva (de exemplu, împrumutătorul va fi creditorul împrumutatului, iar acesta din urmă, va deveni debitorul primului; comodantul va fi creditorul comodatarului, iar acesta din urmă, va fi debitorul primului, locatorul va fi creditorul locatarului, iar acesta din urmă, va fi debitorul primului, ş.a.m.d.). Însă, datorită complexității unor raporturi juridice, cu titlu excepțional putem întâlni subiecte ale unui raport juridic de obligație, care pot avea o dublă calitate, atât de creditor, cât şi de debitor
1 A se vedea, X. Xxxxxxx, Consideraţii privind reglementarea materiei obligaţiilor în noul Cod civil, volumul Conferinței „Reforma statală prin prisma noilor coduri juridice”, Constanța, 3-4 aprilie 2014, ISBN, 978-606-673-543-8, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pp. 49-55.
(de exemplu, în cazul încheierii unui contract de vânzare, vânzătorul, este nu numai creditor al prețului, ci şi debitor al obligației de transmitere a proprietății asupra bunului ce face obiectul vânzării, iar cumpărătorul, nu poate fi numai creditor în ceea ce priveşte dreptul de a primi transferul proprietății asupra bunului supus vânzării, ci şi debitor al prețului cuvenit vânzătorului).
B) Conţinutul raportului juridic de obligaţie, este format din drepturile şi obligațiile subiectelor raportului respectiv. Cu privire la conținutul raportului juridic de obligație, prevederile art. 1.164 NCC, scot în evidență faptul că: „Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”. În cazul nostru, creditorul va avea recunoscut un drept patrimonial, raportat la dreptul de creanță însă, la acest drept am mai putea adăuga şi dreptul de a solicita forța coercitivă a statului, în cazul în care debitorul său refuză să îndeplinească prestația (obligația) corelativă acelui drept (cu excepția vânzării unui bun mobil ipotecat). Acest ultim drept, ar putea fi considerat şi o obligație în sarcina credito- rului, deoarece, în cazul în care debitorul refuză să-şi îndeplinească obligația, numai organele coercitive ale statului îl pot constrânge să execute prestația şi, nu el în putere proprie. În cazul în care creditorul ar ignora organele coercitive ale statului şi, în putere proprie ar încerca să determine debitorul să-şi îndeplinească obligația, atunci am fi în prezența unui tip de justiție privată, iar acest fenomen nu poate fi admis într-un stat de drept.
C) Obiectul raportului juridic de obligaţie, este limitat la conduita subiectelor. În acest sens, putem aminti despre acțiunea debitorului de a da (de exemplu, obligația vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut) sau a face (de exemplu, obligația locatorului de a pune la dispoziția locatarului, bunul închiriat), ori la inacțiunea acestuia de a nu face ceva (de exemplu, un proprietar al unui teren, se obligă în fața vecinului său să nu edifice o construcție care i-ar afecta exercitarea normală a pro- prietății acestuia din urmă). De aceea, obiectul raportului juridic de obligație are un caracter patrimonial şi ilustrează o parte pasivă, formată din prestația sau obligația debitorului şi una activă, reprezentată de către dreptul de creanță recunoscut creditorului. În aceste condiții, obiectul raportului juridic de obligație va avea o valoare economică şi ar putea fi transmis pe calea succesiunii.
D) Sancţiunea raportului juridic de obligaţie, poate interveni în momentul în care debitorul, nu execută în mod spontan obligația care-i incumbă. Cu alte cuvinte, sancțiunea poate fi incidentă din momentul în care obligația devine exigibilă, iar debitorul, în principiu, refuză îndeplinirea ei. Am spus în principiu, deoarece sunt cazuri în care creditorul poate refuza sau nu poate să primească ceea ce este dator debitorul. De aceea, în sistemul nostru de drept putem identifica sancţiuni care pot agrava situaţia debitorului (a) sau sancţiuni care pot atenua situaţia acestuia (b). În general, dacă debitorul nu va executa obligația care-i revine în mod spontan de la data exigibilității acesteia, indiferent de tipul sancțiunii, aceasta va produce costuri suplimentare în patrimoniul debitorului, cu excepția cazurilor în care creditorul va refuza sau nu va putea primi ceea ce este dator debitorul.
a) Sancţiuni care pot agrava situaţia debitorului:
• punerea în întârziere a debitorului. Această procedură, reglementată de art. 1.521-
1.523 NCC, reprezintă acțiunea creditorului prin care îi poate pretinde debitorului, într-un termen ferm să execute ceea ce este dator. Punerea în întârziere a debitorului poate fi făcută printr-o notificare prin intermediul executorului judecătoresc sau prin cererea de chemare în judecată. În cazul în care debitorul va refuza executarea obligației sale, creditorul va fi îndreptățit să ceară debitorului plata de daune-interese compensatorii sau daune-interese moratorii şi de asemenea, din acel moment, debitorul va răspunde de orice pierdere cauzată de un caz fortuit;
• daunele-interese moratorii. Sunt despăgubiri în bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației asumate contractual de debitor (de exemplu, dobânda legală). Acestea pot fi cumulate cu executarea în natură;
• daunele-interese compensatorii. Sunt despăgubiri în bani a căror plată incumbă debitorului pentru repararea prejudiciului creditorului, ca urmare a neexecutării (totale sau parțiale), ori a executării defectuoase a obligației asumate de debitor (de exemplu, despă- gubirile acordate în cazul unui contract de transport maritim sau aerian). Daunele-interese compensatorii nu pot fi cumulate cu executarea în natură a obligației, deoarece, ele o înlocuiesc pe aceasta. În schimb, ele pot fi cumulate cu daunele-interese moratorii, acestea din urmă neînlocuind executarea în natură. Astfel în caz de neexecutare parțială, debitorul va datora daune-interese compensatorii numai pentru partea neexecutată din datoria sa;
• penalitățile de întârziere. Reprezintă sume de bani pe care debitorul este obligat prin încheierea definitivă a instanței competente, să le plătească creditorului până la executarea unei obligații de a face sau de a nu face. În actualul sistem de drept din România, aplicarea penalităților de întârziere este reglementată prin dispozițiile art. 905 NCPC1, care stabilesc în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea unei obligații prevăzute în titlul executoriu, atunci când obligația nu este evaluabilă în bani şi între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației, când obligația are un obiect evaluabil în bani. De asemenea, este util să reținem faptul că în actualul sistem procesual civil, potrivit art. 906 NCPC, se interzice aplicarea daunelor-cominatorii2 pentru executarea unor obligații de a face sau de a nu face;
1 A fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010 şi republicat în temeiul art. 80 din Legea de punere în aplicare nr. 76/2012, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012. Ultima modificare a Legii nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, a avut loc prin Legea nr. 138/15 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 753/16.10.2014. Noul Cod de procedură civilă a fost republicat în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012 şi va fi denumit în continuare breviatis causa, NCPC. A intrat în vigoare prin dispozițiile O.U.G. nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 2013.
2 Daunele cominatorii au fost sume de bani la care debitorul era condamnat în vechile reglementări, până la intrarea în vigoare a NCPC. Aceste sume, aveau drept scop constrângerea economică a debitorului să înde- plinească o obligație de a face sau de a nu face. Daunele cominatorii erau reglementate şi în diferite texte ale unor legi speciale, de pildă: art. 64 din Legea nr. 18/1991, art. 48 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 etc. Din punctul de vedere al jurisprudenței, daunele cominatorii puteau intra în patrimoniul creditorului cu condiția ca ele să fi fost transformate de către instanța competentă, în daune-interese compensatorii. Pentru mai multe amănunte în acest sens, a se vedea RIL, Decizia nr. 20/12.12.2005 a ICCJ.
• acțiunea in justiție. Reprezintă1 mijlocul procesual prin intermediul căruia creditorul sesizează instanța competentă, pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța în contradictoriu cu debitorul, acesta din urmă să fie obligat la executarea datoriei sale, precum şi la eventuale daune pricinuite prin neexecutarea obligației la timp;
• executarea silită. Procedura executării2 silite a obligațiilor civile, intervine din mo- mentul în care, creditorul are împotriva debitorului său un înscris, care, potrivit legii, consti- tuie titlu executoriu şi în conținutul căruia este prevăzută obligația care-i incumbă acelui debitor. Executarea silită a obligațiilor civile este prevăzută de art. 1.516-1.557 NCC, iar procedura, de dispozițiile art. 622-913 NCPC. Procedura de executare silită reglementată de NCPC, poate fi directă, în natură (când se realizează spre exemplu, predarea unui bun mobil sau imobil de la debitor, la creditor, prin intermediul executorului judecătoresc) sau indirectă, prin echivalent bănesc (când se popresc anumite sume ale debitorului în mâinile unor terțe persoane sau când se urmăresc, se evaluează şi se valorifică bunuri din patrimoiul debitorului, iar din sumele obținute se îndestulează dreptul de creanță al creditorului).
b) Sancţiuni care pot atenua situaţia debitorului:
• punerea în întârziere a creditorului. Dreptul debitorului de a-şi pune în întârziere creditorul rezultă din dispozițiile art. 1.510-1.511 NCC. În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat plata oferită în mod corespunzător de către debitorul său, ori să înde- plinească actele pregătitoare necesare ca debitorul să-şi execute obligația, acesta din urmă îl poate pune în întârziere. Efectele unei asemenea situații, scot în evidență faptul că debitorul nu va fi ținut să restituie fructele culese după punerea în întârziere, iar creditorul preia riscul imposibilității de executare a obligației, dar va fi ținut şi la repararea eventualelor prejudicii cauzate prin întârziere;
• oferta reală de plată urmată de consemnațiune. În funcție de natura obligației, debitorul are dreptul să-i ofere creditorului său ceea ce este obligat, iar dacă acesta refuză să primească, va putea să consemneze datoria pe cheltuiala şi riscul creditorului, astfel liberându-se de obligația sa. Acest drept al debitorului este prevăzut de art. 1.512 NCC, iar art. 1.513 NCC, face trimitere la respectarea procedurii ofertei de plată şi a consemnațiunii prevăzută de NCPC (art. 1.005-1.012). În practică, oferta reală urmată de consemnațiune intervine în cazul datoriilor băneşti şi dacă creditorul nu a avut nicio reacție după punerea sa în întârziere. Această procedură este îndeplinită prin intermediul executorului judecătoresc competent teritorial;
• vânzarea publică a unui bun a cărui consemnare este imposibilă, ori bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui la o terță persoană necesită costuri de întreținere considerabile. Dreptul debitorului de a vinde public un bun pe care este obligat să-l restituie
1 Pentru mai multe amănunte doctrinare referitoare la acțiunea în justiție, a se vedea: I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013; V.M. Xxxxxxx, X. Xxxxxxx (coordo- natori), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2013; X. Xxxxxx, Acţiunea civilă în sistemul de drept judiciar privat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
2 Cu privire la procedura executării silite, pentru mai multe amănunte, a se vedea: X. Xxxxxxxx, X. Xxxxxx, Ghid practic de executare silită, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010; X. Xxxxxx, Executarea silită imobiliară, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009; X. Xxxxxx, X. Xxxxxxxx, Tratat teoretic şi practic de executare silită, vol. I şi II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
creditorului, este reglementat de art. 1.514 NCC. Această situație intervine în cazul în care creditorul refuză primirea bunului şi dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreținere ori cheltuieli considerabile pe care debitorul ar trebuie să le efectueze după data exigibilității obligației sale. Dacă debitorul se află într-unul din aceste cazuri, poate trece la vânzarea publică a bunului respectiv, după ce în prealabil, şi-a notificat creditorul şi numai dacă a obținut încuviințarea instanței judecătoreşti competente. În cazul în care bunul este cotat la bursă sau pe o altă piață reglementată, dacă are un preț curent sau o valoare prea mică față de cheltuielile unei vânzări publice, instanța judecătorească poate încuviința vânzarea acelui bun fără notificarea prealabilă a creditorului [art. 1.514 alin. (2) NCC]. În toate cazurile, prețul obținut din această vânzare, va fi consemnat de către debitor pe seama şi la dispoziția creditorului său, fiind incidentă procedura ofertei de plată urmată de consemnațiune, reglementată de NCPC.
2. Scurte consideraĄii privind clasificarea obligaĄiilor
Importanța clasificării obligațiilor scoate în evidență anumite criterii care conduc la o mai bună înțelegere a materiei noastre. După cum vom observa, criteriile aplicabile acestei clasificări, vor releva o serie de obligații care prezintă o importanță deosebită, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic.
Astfel, putem clasifica obligațiile după:
A) obiectul acestora. În acest caz am putea distinge între: a) obligaţiile de a da, a face sau de a nu face; b) obligaţiile în natură (altele decât cele pecuniare) şi obligaţiile pecuniare; c) obligaţiile de rezultat şi obligaţiile de mijloace.
a) Obligațiile de a da, a face sau de a nu face:
• cuvântul a da, din punct de vedere juridic are un sens tehnic, foarte precis, care se referă la transferul proprietății unui bun (reprezintă unul din sensurile verbului latin, dare). În principiu, în cazul contractelor care au ca obiect transmiterea dreptului de proprietate (de exemplu, contractul de vânzare), acest transfer are loc imediat, prin efectul actului încheiat, astfel încât, obligația de a da va fi executată imediat din momentul în care s-a născut. În consecință, vânzătorul nu poate fi ținut de îndeplinirea obligației de a da, doar în cazul în care data transmiterii dreptului de proprietate va fi întârziată (de exemplu, includerea unei astfel de clauze în contractul de vânzare). De aceea, obligația de a da, chiar dacă este una pozitivă, se poate distinge în mod evident de obligația de a preda un bun, care reprezintă doar un tip de obligație de a face;
• obligația de a face constă în îndeplinirea unei prestații pozitive din partea debitorului. Această prestație va fi întotdeauna determinată sau cel puțin determinabilă (de exemplu, construcția unei case, pictarea unui tablou etc.). Acest tip de obligație este foarte des întâlnit în practică;
• obligația de a nu face constă în abținerea debitorului de a exercita anumite acțiuni sau fapte, față de creditor (de exemplu, un comerciant se obligă să nu-i facă concurență altuia;
un proprietar se obligă să nu edifice o construcție la o anumită distanță de proprietatea vecină etc.). În acest caz, vom fi în prezența unei obligații negative stabilite în sarcina debitorului.
b) obligațiile în natură şi obligațiile pecuniare:
• obligațiile în natură înglobează toate obligațiile precedente (de a da, a face sau a nu face), cu excepția unei obligații particulare, dar foarte frecvente, obligația privind plata unei sume de bani (obligația pecuniară);
• obligațiile pecuniare (privind plata unei sume de bani), reprezintă o formă a obligației de a da însă, obiectul său vizează transferul unei sume determinate de bani;
• aceste două tipuri de obligații pot fi deosebite din două puncte de vedere:
– obligaţia de plată a unei sume de bani va fi supusă efectelor deprecierii monetare, motiv pentru care, creditorul va fi interesat să o protejeze prin intermediul unei clauze de indexare, lucru ce nu poate fi întâlnit în cazul obligaţiilor în natură;
– în cazul neexecutării, creditorul unei obligaţii pecuniare, poate urmări bunurile debitorului său, iar prin intermediul vânzării silite a acestor bunuri poate obţine plata sumei corespunzătoare obligaţiei respective. În consecinţă, prin intermediul executării silite obligaţia nu îşi schimbă obiectul, aspect care nu îl putem regăsi şi în cazul executării unei obligaţii în natură. Creditorul unei obligaţii în natură (de a face sau de a nu face), nu- şi poate constrânge întotdeauna în mod direct debitorul să-şi îndeplinească obligaţia ci, va avea posibilitatea să solicite instanţei de judecată condamnarea acestuia la plata unei sume de bani, iar în caz de executare silită, executarea în natură se poate interverti într-o obligaţie pecuniară.
c) obligațiile de rezultat şi obligațiile de mijloace:
• obligațiile de rezultat, presupun ca debitorul să se oblige la un rezultat precis (de exemplu, să plătească o sumă de bani, să transporte la o anume destinație un număr de pasageri sau o anume marfă etc.);
• obligațiile de mijloace, sunt acele obligații în care debitorul nu se angajează la reali- zarea unui anume rezultat ci, se obligă să utilizeze toate mijloacele de care dispune pentru a o îndeplini (de exemplu, un doctor nu poate promite vindecarea unui bolnav, dar se angajează să-l îngrijească astfel încât să se simtă mai bine, conform normelor medicale în vigoare. În aceste condiții, responsabilitatea sa în principiu nu poate fi angajată, ci numai în cazul constatării unei erori medicale).
B) modalitățile1 de care sunt afectate. În acest caz, putem evidenția o serie de obligații ce pot fi grupate la rândul lor, luând în considerare un singur criteriu specific. Astfel, dacă modalitățile afectează exigibilitatea lor, putem întâlni două tipuri de obligații: cele sub condiție sau condiționale şi obligațiile cu termen. După cum se poate remarca, în primul rând nu am adus în discuție categoria de obligaţii pure şi simple, deoarece alin. (2) al art. 1.396 NCC, reglementează faptul că: „Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de
1 NCC reglementează modalitățile obligațiilor, în conținutul art. 1.396-1.420 din Titlul III, Cartea a V-a
„Despre obligaţii”. Pentru mai multe amănunte teoretice referitoare la obligațiile afectate de modalități, a se vedea X. Xxx, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 585-628.
modalităţi”. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1.397 NCC, nici obligaţiile simple nu pot fi afectate de modalități întrucât, alături de cele pure şi simple nu pot fi afectate nici de termen şi nici de vreo condiție, motiv pentru care, aceste două tipuri de obligații se bucura de principiul executării imediate. Potrivit acestui principiu, atât obligațiile pure şi simple, cât şi obligațiile simple, îşi produc efectele într-un mod ireversibil, se execută, în întregime, imediat după naşterea lor, se leagă între un singur creditor şi un singur debitor şi au ca obiect o singură prestație.
• obligațiile sub condiție sau condiționale, reprezintă acel tip de obligații a căror existență depinde de un eveniment viitor şi nesigur (art. 1.399 NCC). Acest eveniment poartă denumirea de condiție1, iar realizarea lui va produce o serie de efecte asupra obli- gației afectate, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor;
• obligațiile cu termen, sunt acele obligații a căror executare sau stingere depind de un eveniment viitor şi sigur [art. 1.411 alin. (1) NCC]. În cazul nostru, termenul2 este un eveni- ment viitor şi sigur putând fi stabilit de părți (convenţional), de instanță (judiciar), ori de lege (legal).
C) complexitatea3 lor. În această situație, putem diferenția o altă serie de obligații pe care le putem grupa în funcție de două criterii specifice, prin pluralitate de subiecte, ori prin pluralitate de obiect. În cazul în care complexitatea obligației priveşte însăşi subiectele raportului juridic de obligație (a), putem distinge între: obligațiile divizibile (conjuncte), obligațiile indivizibile şi obligațiile solidare, iar dacă complexitatea obligației vizează obiectul raportului juridic de obligație (b), putem identifica: obligații alternative şi obligații facultative.
a) cazul în care complexitatea obligaţiei priveşte însăşi subiectele raportului juridic de obligaţie:
• obligațiile divizibile (sau conjuncte) sunt reglementate in terminis în dispozițiile art. 1.422 NCC. Acest text, face referire la ambele subiecte ale raportului juridic obli- gațional. În ceea ce priveşte subiectul pasiv al acestui raport, alin. (1) al textului amintit statuează faptul că, obligația este divizibilă între mai mulți debitori atunci când aceştia sunt obligați față de creditor la aceeaşi prestație însă, fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea acelei obligații decât separat şi în limita părții sale de datorie. În continuare, în cazul subiectului activ al unui raport juridic obligațional, alin. (2) prevede că, obligația este divizibilă între mai mulți creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părții sale din creanță;
• obligațiile indivizibile nu au alocată o reglementare expresă însă, existența lor se poate deduce cu destulă uşurință din conținutul art. 1.424 NCC. Reglementarea legală amintită, face referire la prezumția de divizibilitate în sensul că, excepție de la regula divizi- bilității unei obligații, constituie cazul în care indivizibilitatea a fost stipulată expres (con- venţională) sau obiectul obligației nu este susceptibil de divizare materială sau intelectuală
1 În materia obligațiilor, condiţia este reglementată de art. 1.399-1.410 NCC.
2 În materia obligațiilor, termenul este reglementat de art. 1.411-1.420 NCC.
3 Obligațiile complexe sunt reglementate de art. 1.421-1.468, din Titlul IV, Cartea a V-a „Despre obligaţii”.
(naturală). Pot fi indivizibile spre exemplu, prin natura lor, obligațiile de a nu face. Indivi- zibilă în mod convențional, poate fi acea obligație pe care două sau mai multe persoane şi-o asumă împreună față de creditor pentru executarea în întregime a unei prestații, cu toate că aceasta este prin natura ei susceptibilă de a fi împărțită. În orice obligație indivizibilă, fiecare debitor este obligat să execute în întregime prestația; în acelaşi mod sunt obligați moştenitorii debitorilor. Fiecare din moştenitorii creditorului poate cere în totalitate executarea obligației indivizibile;
• obligațiile solidare se aplică atât în cazul creditorilor, cât şi în cel al debitorilor. Obli- gațiile solidare între creditori (art. 1.434-1.442 NCC), creează ceea ce numim o solidaritate activă şi constă în acea obligație complexa ce are particularitatea ca orice creditor solidar, să aibă dreptul să ceară debitorului comun plata întregii creanțe datorate, precum şi dreptul de a-i elibera acestuia chitanța liberatorie care face proba plății. Executarea în totalitate a prestațiilor de către debitor către numai unul din creditori îl liberează de datorie față de toți creditorii solidari. Obligațiile solidare între debitori (1.443-1.460 NCC) dă naştere unei soli- darităţi pasive şi reprezintă, acea obligație complexă la care mai mulți debitori (codebitori) sunt obligați la aceeaşi prestație, astfel încât creditorul poate să solicite oricăruia în mod separat îndeplinirea prestației. Executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi elibe- rează pe ceilalți față de creditorul raportului juridic obligațional respectiv. Aşadar, acest tip de obligație, dă dreptul creditorului să pretindă plata întregii datorii de la oricare dintre debitorii solidari iar, la nevoie, sa urmărească pe oricare din aceştia, la alegerea sa. Fără în- doială că el va pretinde plata în întregime a datoriei, în primul rând, de la codebitorul solidar care este mai solvabil. Riscul insolvabilității celuilalt sau celorlalți debitori îl va suporta codebitorul care a plătit datoria şi nicidecum creditorul [art. 1457 alin. (1) NCC];
b) cazul în care complexitatea obligaţiei vizează obiectul raportului juridic de obligaţie:
• obligațiile alternative1 au ca obiect încă de la naşterea lor, două prestații din care, la alegerea unei părți, debitorul este ținut să execute doar una singură, eliberându-se astfel de datorie [art.1.461 alin. (1) NCC]. Aşadar, în cazul obligațiilor alternative există o pluralitate de obiecte, iar executarea unei din prestații are ca efect stingerea în întregime a obligației care incumbă debitorului. Acest tip de obligații care în conținutul lor au o pluralitate de obiecte, sunt totuşi indivizibile, deoarece debitorul nu poate impune creditorului să accepte unul sau parțial din cele două obiecte (spre exemplu, printr-o hotărâre judecătorească, un debitor este obligat să predea un autoturism sau contravaloarea acestuia);
• obligații facultative2 au ca obiect, la naşterea lor, o singura prestație, numai că debi- torul are dreptul de a se libera de datorie, să execute o altă prestație determinată [art. 1.468 alin. (1) NCC]. După cum se poate observa, obligațiile facultative au în conținutul lor un singur obiect însă, debitorul are dreptul de a se libera să execute o altă prestație determinată, echivalentul prestației principale (de exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un autoturism, însă prin convenție el are dreptul să plătească, în locul acelui bun, o sumă de bani determinată, ce poate reprezenta echivalentul valoric al prestației principale);
1 Obligaţiile alternative sunt reglementate de NCC în dispozițiile art. 1.461-1.467. Pentru mai multe amănunte doctrinare referitoare la obligațiile alternative, a se vedea X. Xxx, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 624-626.
2 Obligaţiile facultative sunt reglementate de art. 1.468 NCC. Pentru o mai amplă analiză doctrinară, a se vedea X. Xxx, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., pp. 627-628.
D) sursele sau izvoarele acestora. Acest criteriu de clasificare a obligațiilor este unul complex, care grupează toate actele sau faptele civile generatoare de obligații. De asemenea, este foarte util să reținem că sursele sau izvoarele obligațiilor sunt prevăzute de dispozițiile art. 1.165 NCC, care enumeră următoarele:
• contractul civil. Reglementat de art. 1.166-1.323 NCC, contractul reprezintă acel înscris în conținutul căruia se constată acordul valabil de voință a două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (de exemplu, vân- zarea, locațiunea, mandatul etc.). Obiectul oricărui contract civil trebuie să fie determinat şi licit;
• actul juridic unilateral. Acest act, reprezintă înscrisul care conține acordul de voință al unei singure persoane cu intenția de a produce efecte juridice (art. 1.324 NCC). Manifes- tarea de voință unilaterală concretizată în acest act juridic, creează, modifică sau stinge obligații doar pentru persoana care a constituit înscrisul respectiv şi nu pentru alte subiecte de drept (de exemplu, actul prin care se exercită un drept potestativ care dă naştere unui contract de vânzare, testamentul, angajamentul unilateral, promisiunea publică de recom- pensă etc.);
• gestiunea de afaceri. Această situație se încadrează în rândul faptelor juridice licite şi este reglementată de art. 1.330-1.340 NCC. Am făcut remarca potrivit căreia gestiunea de afaceri este o situație, deoarece o persoană denumită gerant, îndeplineşte acte sau fapte în interesul altei persoane denumita gerat, fără a fi mandată în acest sens (exemplul clasic în această materie este acela al proprietarului unui imobil care lipseşte pentru o anumită perioadă, timp în care se iveşte o stricăciune la imobilul său, reparată de un terț; această terță persoană a gerat interesele proprietarului). De aceea, gestiunea de afaceri poate produce o serie de consecințe în plan obligațional şi din punctul nostru de vedere poate reprezenta o sursă importantă de obligații în sistemul nostru de drept;
• plata nedatorată. În general, plata reprezintă o modalitate de executare a obligațiilor (art. 1.469-1.515 NCC) şi are ca obiect în toate cazurile, o prestație pozitivă, de a da sau de a face. În ceea ce ne priveşte, plata nedatorată reprezintă un fapt juridic licit, îndeplinit de către o persoană care nu era datoare în fața creditorului şi care are dreptul la restituire [art. 1.341 alin. (1) NCC]. Plata nedatorată poate fi efectuată de către aceea persoană care acționează ca un debitor, în necunoştință de cauză sau din eroare (de exemplu: moştenitorii plătesc o datorie care a fost achitată de defunct, lucru necunoscut de ei, plata făcându-se astfel a doua oară; debitorul plăteşte o datorie către o altă persoană decât adevăratul creditor, din eroare; achitarea unei datorii survenite în urma unui act juridic care a încetat să-şi mai producă efectele; etc.);
• îmbogățirea fără justa cauză. Alături de gestiunea de afaceri şi de plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză poate fi inclusă în rândul faptelor juridice licite. Chiar dacă în vechiul1 Cod civil nu avea o reglementare expresă, îmbogățirea fără justă cauză se bucură în acest moment de o recunoaştere normativă, fiind consacrată în dispozițiile art. 1.345-1.348
1 Vechiul Cod civil a fost decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie 1864 şi pus în aplicare la 1 decembrie 1865. Cuprindea 1918 articole, majoritatea fiind traduse din „Codul lui Xxxxxxxx” din 1807, care avea 2.281 de articole. Pe parcursul incidenței sale în sistemul normativ din România, a suferit numeroase şi importante modificări, completări, abrogări implicite şi adnotări.
NCC. Prin intermediul acestui fapt juridic licit se generează o mărire a patrimoniului unei persoane în detrimentul altei persoane, într-un mod neimputabil. Cel care şi-a mărit patri- moniul în mod neimputabil, va avea calitatea de debitor, iar celălalt care a suferit pierderea patrimonială, creditor, deoarece primul va fi obligat la restituire, dar numai în limita îmbo- gățirii realizate (de exemplu: îmbunătățirile pe care le face un chiriaş la imobilul închiriat şi care conduc la creşterea valorii acelui bun; reținerea alocației de stat de către un părinte copilul fiind încredințat şi aflându-se în întreținerea celuilalt părinte; etc);
• fapta ilicită generatoare de prejudicii. Noul Cod civil consacră faptei ilicite generatoare de prejudicii sau aşa cum mai este reglementat, răspunderea civilă, o serie de norme de o importanță fundamentală în materia obligațiilor (art. 1.349-1.395). Încă de la începutul reglementării, legiuitorul a considerat util să facă distincție între răspunderea civilă delictuală (art. 1.349 NCC) şi cea contractuală (art. 1.350 NCC). Însă, ambele tipuri de răspundere scot în evidență un element comun- repararea unui prejudiciu adus de o persoană, altei persoane. Acest prejudiciu va avea întotdeauna valoarea unei obligații, care-i incumbă persoanei care l-a produs şi care în mod natural va avea calitatea de debitor. De asemenea, legiuitorul a considerat necesar să reglementeze în mod independent toate formele corespunzătoare răspunderii civile şi anume: răspunderea pentru fapta proprie (art. 1.357-1.371 NCC), răspunderea pentru fapta altuia (art. 1.372-1.374) şi respectiv, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri (art. 1.375-1.380 NCC).