Cuprins

Cuprins 225

Cuprins

CAPITOLUL I. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA

OBLIGAȚIILOR CIVILE 5

§ 1. Generalități 5

§ 2. Noțiunea de obligație civilă 5

§ 3. Conținutul raportului juridic obligațional. Clasificarea

obligațiilor 6

Test de autoevaluare 8

CAPITOLUL II. CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAȚII 10

§ 1. Noțiuni generale 10

§ 2. Clasificarea contractelor 13

§ 3. Încheierea contractelor 14

§ 4. Efectele contractului. Generalități 15

§ 5. Principiul relativității efectelor contractului 32

§ 6. Principiul opozabilității efectelor contractului. Simulația,

excepție de la opozabilitatea efectelor contractului 39

§ 7. Efectele specifice contractelor sinalagmatice 43

Test de autoevaluare 47

CAPITOLUL III. ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR

DE OBLIGAȚII 53

Test de autoevaluare 54

CAPITOLUL IV. FAPTELE JURIDICE LICITE CA IZVOARE

DE OBLIGAȚII 55

§ 1. Generalități 55

§ 2. Gestiunea de afaceri 55

§ 3. Plata lucrului nedatorat 57

§ 4. Îmbogățirea fără justă cauză 58

Test de autoevaluare 59

226 Drept civil • Teoria generală a obligațiilor

CAPITOLUL V. FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII CA IZVOR DE OBLIGAȚII RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ SAU

EXTRACONTRACTUALĂ 60

§ 1. Generalități 60

§ 2. Comparație între răspunderea civilă delictuală şi

răspunderea penală 61

§ 3. Comparație între răspunderea civilă delictuală şi

răspunderea contractuală 63

§ 4. Răspunderea pentru fapta proprie 64

§ 5. Răspunderea pentru fapta altei persoane. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale. Răspunderea pentru ruina edificiului. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în

general 69

Test de autoevaluare 71

CAPITOLUL VI. EXECUTAREA DIRECTĂ A OBLIGAȚIILOR 73

§ 1. Plata 73

§ 2. Imputația plății 75

Test de autoevaluare 77

CAPITOLUL VII. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAȚIILOR 78

Test de autoevaluare 79

CAPITOLUL VIII. EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAȚIILOR (EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT).

RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ 80

Test de autoevaluare 82

CAPITOLUL IX. DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI DEBITORULUI 84

§ 1. Generalități 84

§ 2. Acțiunea oblică 84

§ 3. Acțiunea pauliană 85

Test de autoevaluare 88

Cuprins 227

CAPITOLUL X. TRANSMISIUNEA OBLIGAȚIILOR 89

§ 1. Generalități 89

§ 2. Cesiunea de creanță 89

§ 3. Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței 90

§ 4. Preluarea de datorie şi cesiunea de datorie 94

§ 5. Cesiunea contractului 95

Test de autoevaluare 96

CAPITOLUL XI. TRANSFORMAREA OBLIGAȚIILOR 97

Test de autoevaluare 99

CAPITOLUL XII. MODURILE DE STINGERE A

OBLIGAŢIILOR ALTERNATIVE PLĂȚII 100

§ 1. Compensația 100

§ 2. Confuziunea 101

§ 3. Darea în plată 101

§ 4. Remiterea de datorie 103

§ 5. Imposibilitatea fortuită de executare 103

§ 6. Alte moduri de stingere a obligațiilor 104

§ 7. Concluzii 104

Test de autoevaluare 106

CAPITOLUL XIII. OBLIGAȚII COMPLEXE 107

§ 1. Generalități 107

§ 2. Obligații afectate de modalități 107

§ 3. Obligații plurale 115

Test de autoevaluare 118

CAPITOLUL XIV. GARANTAREA OBLIGAȚIILOR 119

§ 1. Generalități 119

§ 2. Garanțiile personale. Fidejusiunea sau cauțiunea 124

§ 3. Garanțiile autonome 179

§ 3. Garanții reale 180

Test de autoevaluare 214

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 215

Privire generală asupra obligațiilor civile 5

Capitolul I

Privire generală asupra obligaĄiilor civile

§ 1. GeneralităĄi

Studiul vieții juridice a societății omeneşti, realizat din perspectivă sincronică, dar şi diacronică, denotă rolul covârşitor al obligațiilor, raportu- rile obligaționale formând urzeala vieții juridice.

Aproape toate instituțiile dreptului privat îşi au temeiul în dreptul obligațiilor (raporturi extrapatrimoniale: dreptul familiei, proprietatea intelectuală şi raporturile patrimoniale). Libertatea proprietății, a persoanei şi libertatea de a testa dobândesc funcționalitate numai în condițiile în care libertatea de a contracta este asigurată. În raporturile patrimoniale, con- tractul, principalul izvor de obligații, este modul cel mai frecvent de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale.

Materia obligațiilor (lato sensu) se divide într-o parte generală şi una specială. Dacă partea specială, care cuprinde reglementările aplicabile diverselor operațiuni juridice creatoare de obligații este mobilă şi schim- bătoare, partea generală, care cuprinde obligațiile considerate în ele însele, făcându-se abstracție de diferite acte şi fapte juridice care le-au generat, iar pe de altă parte cuprinde actele şi faptele juridice creatoare de obligații, este partea stabilă a dreptului obligațiilor, ea schimbându-se foarte puțin față de dreptul roman. Această stabilitate priveşte îndeosebi regimul general al obligațiilor (efectele, transmisiunea şi transformarea, regimul juridic al obligațiilor complexe, garantarea obligațiilor).

§ 2. NoĄiunea de obligaĄie civilă

Obligația civilă (lato sensu) este raportul juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ (creditor) de a cere subiectului pasiv (debitor) de a da, a face sau a nu face ceva sub sancțiunea constrângerii de către stat în cazul neîndeplinirii obligației. Stricto sensu, raportul obligațional apare pentru creditor ca un drept de creanță, iar pentru debitor ca o datorie.

6 Drept civil • Teoria generală a obligațiilor

Nu trebuie confundat sensul noțiunii de obligație cu înțelesul tehnic din dreptul societar, în acest ultim înțeles obligațiile reprezentând valorile mobiliare care, spre deosebire de acțiuni, dau creditorului numai dreptul de a încasa un venit periodic fix (dobândă), în loc de un dividend variabil şi proporțional cu profitul anual.

Termenul de obligație e folosit şi în sens probator pentru a desemna înscrisul constatator al unei creanțe (obligațiuni CEC).

În unele sisteme de drept (cum este cel german), se face distincție între debitum şi obligatio. Prima noțiune din punctul de vedere al debitorului înseamnă datoria de a executa obligația, iar din punctul de vedere al creditorului, înseamnă datoria şi dreptul de a o primi, pe când obligatio în- seamnă pentru debitor responsabilitate, garanție, angajament, iar pentru creditor înseamnă constrângere. Distincția nu se regăseşte în dreptul francez şi nici în cel românesc: în unele situații, poate exista debitum fără a exista obligatio sau invers (exemplu: cauțiunea reală – gajarea sau ipote- carea de către un terț a bunului sau pentru a garanta obligația altuia – are obligatio, dar nu are debitum).

Se mai face distincție, pentru a explica noțiunea de obligație, între dreptul subiectiv şi cel obiectiv al obligațiilor. Unele teorii, care acceptă preeminența dreptului subiectiv față de obiect, dau definiția de mai sus. Alții accentuează pe obiectul obligației, această teorie găsindu-şi aplicația în dreptul german, în acest fel explicându-se valabilitatea cesiunii de datorie (nereglementată expres la noi, dar ajungându-se la acelaşi rezultat pe cale de novație).

§ 3. ConĄinutul raportului juridic obligaĄional. Clasificarea obligaĄiilor

Ca orice raport juridic, raportul obligațional cuprinde subiecte; conți- nut; obiect; sancțiune. Subiectele raportului obligațional pot fi persoane fizice sau persoane juridice de drept privat, dar şi statul, în calitatea lui de iure gestionis (administrator al bunurilor aflate în proprietatea sa) şi nu de iure imperii.

Obiectul obligației poate consta în a da, a face sau a nu face ceva, raportul juridic obligațional întrunind una sau toate cele trei categorii. A da înseamnă a constitui (a ipoteca), a transmite un drept real; a face înseamnă o prestație pozitivă; a nu face – abținere (nu ca la drepturile reale – abținere

Privire generală asupra obligațiilor civile 7

negativă –, ci ca o abținere de la ceva ce debitorul ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la contrariul).

Obligația de a da este însoțită uneori de obligația de a face. La con- tractul de vânzare-cumpărare, obligația de a da se concretizează în transmi- terea, concomitentă sau ulterioară acordului de voință, a dreptului de proprietate asupra bunului vândut, iar obligația de a face se concretizează în obligația de predare a bunului. Cele două obligații nu trebuie însă confundate, distincția manifestându-se şi pe planul sancțiunii, de pildă, punându-se în mod diferit problema riscului contractual, a rezoluțiunii, a executării în natură.

După criteriul izvoarelor, obligațiile se clasifică în obligații izvorâte din contracte, fapte licite şi fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Obligațiile se clasifică după obiect, aşa cum am mai arătat, în obligații de a da, a face sau a nu face. De asemenea, obligațiile se mai împart în obligații deter- minate (de rezultat) şi obligații de prudență (componentă morală) şi de diligență (componentă juridică).

Distincția nu are relevanță decât pentru înțelegerea mecanismului raportului obligațional, părțile putând include clauze mai mult sau mai puțin oneroase (pactele comisorii), în funcție de categoria obligațiilor asumate (de rezultat, de mijloace). În plan sancționator, între cele două categorii nu există distincție.

Din punctul de vedere al sancțiunii, obligațiile se clasifică în obligații civile perfecte (care primesc sancțiunea prevăzută de lege: nulitatea, rezoluțiunea, executarea silită, despăgubiri) şi obligații civile imperfecte (naturale) şi se regăsesc fie în acte normative cu caracter general [art. 2056

C. civ.; în Codul civil din 1865, art. 1092 alin. (2)], fie îşi găsesc aplicarea în anumite raporturi obligaționale (contractul de joc, de împrumut etc.). Uneori, interpretând extensiv textele de lege, practica judiciară are un rol creator în această materie.

După criteriul opozabilității, obligațiile se clasifică în obligații obiş- nuite, obligații reale şi obligații scriptae in rem.

8 Drept civil • Teoria generală a obligațiilor

Test de autoevaluare

– În stadiul actual al dreptului, obligaţia de înzestrare a copiilor de către părinţi este o obligaţie civilă, naturală sau pur morală? Care sunt consecinţele calificării obligaţiei de înzestrare a copiilor de către părinţii lor? Ce se decide în ceea ce-i priveşte pe terţi, alţii decât părinţii tinerilor căsătoriţi? Ce se decide în privinţa obligaţiei de întreţinere între rudele apropiate?

– Ce fel de act ar putea folosi părinţii pentru a-şi înzestra copiii cu ocazia celebrării căsătoriei şi ce condiţii trebuie să îndeplinească acel act (precizaţi soluţiile care trebuie date în ceea ce priveşte bunurile mobile şi bunurile mobile, separat)? Ce sancţiuni intervin pentru neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege?

– Ce se decide în ceea ce priveşte jocurile de loterie autorizate în condiţiile legii? Are terţul care a împrumutat pe cel ce a pierdut la jocul de biliard acţiune în restituirea datoriei dacă el nu a participat la acel joc? Ce s-ar decide dacă, în toate ipotezele prevăzute mai sus, pierzătorul ar fi executat obligaţia luată?

– Ce fel de obligaţii există între jucători? Dar între proprietarii de cai? Ce consecinţe decurg din calificarea juridică pe care aţi dat-o acestor obligaţii? Ce fel de obligaţii există între spectatorii care au pariat? Care sunt consecinţele juridice ale calificării acestor obligaţii? Ce s-ar decide dacă unul dintre jucători ar fi întrebuinţat dol sau înşelăciune pentru a câştiga? Se poate converti prin novaţie o obligaţie civilă imperfectă într-o obligaţie civilă perfectă?

– Ce fel de drept este acela al locatarului care s-a obligat, chiar prin contractul de locaţiune, să respecte convenţia de înstrăinare a imobilului care ar interveni între locator şi un terţ, ulterior încheierii contractului de locaţiune? Dar mai înainte de expirarea lui? Cum este obligaţia locato- rului în ipoteza de mai sus? În ce condiţii în sarcina locatorului subzista o obligaţie scriptae in rem? Ce fel de obligaţie este aceea de a asigura cultivarea terenurilor agricole şi protecţia acestora (art. 74 din Legea nr. 18/1991, republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998, modificată prin Legea nr. 1/2000)? În sarcina cui cade o asemenea obligaţie?

Test de autoevaluare 9

– Care a fost regimul juridic al contractelor de vânzare-cumpărare asupra terenurilor în perioada 1948-1991 şi ce probleme juridice ridică asemenea contracte încheiate în perioada actuală?

– Caracterizaţi regimul juridic al promisiunii unilaterale de vânzare, al promisiunii bilaterale şi al pactului de preferinţă.

10 Drept civil • Teoria generală a obligațiilor

Capitolul II

Contractul ca izvor de obligaĄii

§ 1. NoĄiuni generale

Contractul şi convenția1 sunt sinonime, acest aspect fiind relatat de definiția contractului, ea fiind o convenție prin care două sau mai multe persoane se învoiesc cu scopul a da naştere sau a stinge2 o obligație, iar convenţia reprezentând orice acord de voință al mai multor persoane, aşadar convenția (cum venire) este genul, iar contractul (trahere cum) re- prezintă specia. Contractul este întotdeauna o convenție, pe când convenția nu e întotdeauna un contract3. În anii 1800, în Europa4, şi o lungă perioadă după aceea, exista o suprapunere între conceptul de contract şi de con- venție; această suprapunere rezultă din împrejurarea că în dreptul actual simplul consimțământ este suficient pentru a da naştere unei obligații; totodată şi în dreptul roman se făcea distincția între contracte şi convenții. Contractul dă naştere unei obligații garantate printr-o acțiune, pe când convenția sau pactul nu producea decât o obligație naturală lipsită de orice acțiune, însă prin excepție convenția poate fi garantată printr-o acțiune5. Convenția (cum venire) sau tocmala6, după cum se exprima în vechile noastre legiuiri, reprezintă acordul dintre două sau mai multe voințe cu scopul de a modifica sau a stinge un drept real sau personal, cu alte cuvinte,

1 X. Xxxxxxxxxxxx, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţie cu legile vechi şi cu principiile legislaţiunii străine, Ed. Tipografia Națională, vol. V, 1898, p. 5.

2 Art. 942 vechiul C. civ., Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic.

3 Duraton, X, 55, apud X. Xxxxxxxxxxxx, op. cit., p. 6.

4 Rubrica codului francez intitulată Despre contracte sau despre obligaţiuni convenţionale în genere, ceea ce confundă efectul cu cauza; vezi şi Demolombe, XXIV, 2. Rubrica cărții a III-a trebuia deci intitulată Despre obligaţiuni, aşa cum este intitulată în Codul olandez. Codul italian şi cel spaniol au adoptat rubrica Despre obligațiuni şi despre contracte în genere, ceea ce este inexact. A se vedea Xxxxxxx, Anteproiect, t. IV, p. 4 nr. 10.

5 Pacti exceptiones; Nuda pactio obligationem non parit, sed parit exceptionem

(O obligație nenăscută dă naştere la o excepție).

6 Cuvântul tocmală se găseşte în art. 207 Codul Civil 1864. A se vedea şi legea pentru tocmeli şi lucrări agricole din 28 mai 1893, care abroga şi înlocuia legea din 14 mai 1882.

Contractul ca izvor de obligații 11

acordul de voință al mai multor persoane cu privire la acelaşi obiect1. În vechea reglementare2 contractul reprezintă acordul de voinţă între două sau mai multe persoane, spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic. Astfel, în reglementarea Codului civil de la 1864, art. 942 din Codul român reproduce art. 1098 din Codul italian3; o altă distincție rele- vantă ce apărea la acea vreme se făcea cu privire la contract şi policita- țiune4, care constă într-o propunere care n-a fost încă acceptată5, polici- tațiunea nefiind un contract deoarece lipseşte acordul de voință şi, până la acceptare sau, mai exact, până la aducerea la cunoştință a ofertantului (propuitorului), ea poate întotdeauna să fie retrasă, afară de cazul când s-ar fi stipulat expres sau tacit un termen înlăuntru căruia ea nu putea fi retrasă.

Principii care guvernau contractele în vechea reglementare a Codului

civil

Contractele civile sunt încheiate în scopul de a produce efecte juridice,

adică de a naşte, modifica şi stinge raporturi juridice obligaționale6. Codul civil consacră două principii specifice ale contractului:

1. Principiul libertăţii contractuale – o parte se obligă prin contract doar dacă şi-a manifestat expres voința şi numai în măsura în care a dorit

1 Duorum pluriumve in idem placitum consensus.

2 Definiția dată de Xxxxx nostru este mult mai exactă decât cea dată de Codul francez, unde se exprima ideea că, de fapt, contractul este o convenție căci, aceste cuvinte fiind sinonime, e ca şi cum s-ar defini un lucru prin sine însuşi, ceea ce este contrar acestei reguli conform căreia lucrurile nu se pot defini prin ele însele. De aceea, în art. 1051 din Ante- proiectul revistei lui Xxxxxxx se spune: contractul este concursul consimțământului prin care una sau mai multe persoane se obligă a da, a face sau a nu face ceva către una sau mai multe persoane care au o acțiune contra celor dintâi. X. Xxxxxxxxxxxx, op. cit. p. 8, reglementare (art. 644, 948, 962, 969 şi urm., 986, 1091, 1169, 1191 C. civ., art. 1098 Codul italian, art. 1101 Codul francez modificat).

3 Il contratto e l’accordo di doue o piu persone per constituere, regolare o sciogliere fra loro un vincolo giurdico – Codul civil italian.

4 Pollicitatio est solius offerentis promissum. L. 3 Pr., Dig., 50, 12, de policitationibus.

5 Cel ce arată cum că voieşte să mute dritul seu la altul – art. 1152 din Codul Calimah (861, Codul austriac), dacă voieşte să îi iasă lui ceva, să îi facă sau să nu îi facă un lucru spre folosul aceluia, acesta dă făgăduinţă ear dacă celălalt va primi legiuit această făgăduinţă, atunci prin o asemenea de bună voe primire a ambelor părţi se alcătuieşte tocmala.

6 Codul civil de la 1864 reglementează distinct efectele contractului (art. 969-985) de efectele obligațiilor (art. 1073-1090). Reglementarea separată se justifică, deoarece nu se confundă efectele contractului, ca unul dintre izvoarele raportului juridic obligațional, cu efectele obligațiilor în general.

12 Drept civil • Teoria generală a obligațiilor

expres acest lucru, cu alte cuvinte, părțile îşi creează singure prin voința lor

legal drepturi şi obligații care le guvernează raporturile juridice.

2. Principiul consensualismului – sub aspectul formei, libertatea con- tractuală se exprimă prin consensualism în sensul că în diverse cazuri părțile sunt libere să îmbrace raporturile lor contractuale în forma în care o doresc, simplul acord de voință fiind suficient pentru a da naştere obliga- țiilor (pacta sunt servanda); de remarcat este faptul că această regulă nu a avut întotdeauna acelaşi conținut.

De reținut este faptul că libertatea contractuală reflectă concepția filosofică1 ce a stat la baza elaborării Codului civil francez. Liberalismul individual consideră voința individuală drept unica sursă a tuturor dreptu- rilor şi obligațiilor şi totodată motorul progresului2 .

Contractul – art. 1166 C. civ. 2011 – este legea părților, de unde rezultă că părțile unui contract au libertatea de a include în el orice fel de clauze, cu singura condiție să nu încalce normele imperative şi bunele moravuri, judecătorul în caz de litigiu fiind obligat să respecte clauzele contractuale care semnifică voința părților, ca şi cum ar fi în prezența legii.

1 În virtutea acestei concepții, toate instituțiile juridice ar avea un caracter contractual sau cel puțin voluntar (căsătoria ar fi un contract, succesiunea ab intestat s-ar fundamenta pe un testament prezumat) şi însăşi societatea ar avea ca sursă un contract social.

2 În acest sens, jurisprudența a statuat: Atât timp cât se află manifestată numai voinţa ofertantului, nu se poate vorbi de un contract, ci numai de o simplă policitaţiune; de îndată ce oferta a fost însă acceptată, contractul este perfect încheiat în momentul acceptării, afară numai dacă răspunsul care conţine acceptarea modifică sau condiţionează propunerea: în care caz, răspunsul nu mai valorează accepţiunea, ci ca o nouă propunere, astfel că contractul nu se perfectează decât când primul propunător acceptă acest răspuns la propunerea sa. (Tribunalul Ilfov, IV, nr. 453, 1914, Dr. 1915, p. 134).

Simpla policitaţiune sau ofertă devine convenţie perfectă dacă mai înainte de a fi retractată în mod expres sau tacit ea s-a acceptat de partea căreia se adresa. Şi, în litera şi în textul legii (art. 942 şi urm., art. 953 şi urm.), rezultă că policitaţiunea, spre a fi valabilă, nu este necesar a fi dată unei persoane determinate, ci este suficient a fi retractată în mo- mentul acceptării; astfel, deşi în momentul subscrierii unei acţiuni nu era fundată socie- tatea, dacă în urma policitaţiunii făcute de subscriitor societatea s-a constituit, rezultă că acea societate a acceptat atât tacit, cât şi expres prin statutul ei policitaţiunea şi, aşa fiind, convenţiunea s-a format şi fiecare parte are dreptul a cere îndeplinirea obligaţiei. (Tribu- nalul Ilfov, II, nov. 13/87 Dr. 3/88).

Contractul ca izvor de obligații 13

§ 2. Clasificarea contractelor

Chestiunea clasificării contractelor, asemănătoare clasificării actelor juridice, interesează pentru stabilirea regimului juridic, diferențiat, aplicabil contractelor în funcție de criteriile folosite pentru împărțirea lor.

După forma lor, contractele se clasifică în contracte solemne, contracte consensuale şi contracte reale.

Pentru asigurarea unei certitudini în privința producerii efectelor unui contract, față însă cu principiul celerității desfăşurării raportului juridic, contractul a evoluat de la un formalism strict, existent în dreptul roman, spre o manifestare largă a aşa-numitului principiu al consensualismului, care se traduce prin aceea că simpla manifestare de voință este suficientă pentru încheierea valabilă a unui contract. În ultimii ani însă asistăm la o revenire a formalismului contractelor, justificat de astă-dată de necesitatea protecției intereselor terților (dar şi de interesele părților, cum ar fi cazul contractului de donație).

Contractele reale, adică cele care nu iau naştere decât prin remiterea materială a lucrului (traditio), au fost contestate, arătându-se că în acest caz ar funcționa principiul consensualismului. Calificarea unui contract ca real sau consensual ori excluderea contractelor reale ca gen de contracte au o deosebită importanță; s-ar ajunge la consecința confundării sau calificării unor contracte, cum ar fi gajul, ca fiind contracte sinalagmatice şi nu unila- terale, cum sunt în realitate; astfel încât, dacă am califica contractul de gaj, de exemplu, ca fiind consensual şi sinalagmatic, ar însemna în plan proba- toriu îndeplinirea cerinței multiplului exemplar şi nu numai a formalității bun şi aprobat, iar în planul executării, dacă am spune că acest contract s-ar forma prin simpla manifestare de voință, necondiționat de remiterea mate- rială, în cazul neîndepliniri obligației de predare s-ar ajunge la posibilitatea rezoluțiunii contractului, s-ar putea opune excepția de neexecutare, iar riscul contractului s-ar judeca după regulile aplicabile în materia con- tractelor sinalagmatice.

În privința criteriului scop, important de reținut este că se are în vedere cauza mediată, adică motivul determinant care a animat părțile să încheie contractul, pentru calificarea contractelor fiind cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. În subsidiar, dacă acest criteriu nu este îndestulător, pot fi avute în vedere şi cuantumul şi echivalența prestațiilor. Unele contracte sunt prin natura lor gratuite sau oneroase, astfel încât, dacă la un împrumut de

14 Drept civil • Teoria generală a obligațiilor

folosință (comodat), prin esență gratuit, se stipulează un preț, contractul îşi schimbă natura juridică, putând deveni închiriere sau locațiune.

În dreptul anglo-saxon, importantă nu este manifestarea de voință pentru calificarea unei obligații ca fiind contract, delimitând contractele de obligațiile pur morale. Se are în vedere executarea contractelor, soco- tindu-se că va fi contract obligația urmată de o prestație a părților sau cel puțin a uneia fără a interesa cuantumul ei.

De asemenea, contractele se mai clasifică în contracte negociate, de adeziune şi forțate.

O altă clasificare priveşte contractele numite (prevăzute de lege) şi nenumite.

Foarte importantă este clasificarea în contracte sinalagmatice – art. 1171 C. civ. (în care ambele părți au şi drepturi şi obligații) – şi con- tracte unilaterale (în care una dintre părți are drepturi, iar cealaltă obligații).

§ 3. Încheierea contractelor

În privința încheierii contractelor interesează în mod deosebit, pentru a fixa momentul încheierii acestora, cele două componente ale voinței juridice, consimțământul şi cauza. De asemenea, pentru ca formarea să fie valabilă, este necesar să fie îndeplinite şi celelalte condiții de valabilitate, anume: capacitatea; obiectul; forma (în cazurile anume determinate de lege).

Momentul încheierii contractului are o deosebită importanță deoarece numai după acest moment, în caz de neexecutare, se pune problema unei răspunderi contractuale. Înainte de acest moment, în stadiul actual al drep- tului nostru, neputându-se pune decât problema de răspundere delictuală (este regula în materie de răspundere civilă, răspunderea contractuală fiind excepția).

Înainte de încheierea contractului, pot exista două etape: o etapă ce nu este susceptibilă de a angaja răspunderea juridică; o etapă în care pentru îndeplinirea obligațiilor poate fi atrasă o răspundere, anume cea delictuală sau/şi o răspundere întemeiată pe abuzul de drept.

Aceasta a doua etapă poate fi reprezentată de o aşa-numită etapă a ofertelor şi contraofertelor, acceptarea ofertei reprezentând momentul încheierii contractului şi/sau o altă etapă, anume cea a antecontractului, convențional sau legal, adică promisiunii unilaterale, bilaterale, cu varianta

Contractul ca izvor de obligații 15

pact de preferință (antecontract convențional) ori dreptul de preempțiune, varianta legală a antecontractului, cu precizarea că în privința dreptului de preempțiune sancțiunea este nulitatea relativă şi nu obligarea la daune-inte- rese pentru neîndeplinirea unei obligații de a face, aşa cum este cazul antecontractului convențional.

În privința încheierii contractului între prezenți nu se pun probleme de determinare a momentului încheierii. În privința încheierii contractului între absenți, dreptul nostru stabileşte că momentul la care contractul se socoteşte încheiat este cel la care ofertantul ar fi trebuie să ia cunoştință de acceptarea celeilalte părți, adică între data poştei sediului sau domiciliului acceptantului, data primirii ofertei şi a luării la cunoştință, data poştei acceptantului, data primirii acceptării ofertei, data poştei ofertantului şi data la care ofertantul a luat la cunoştință de acceptare; la noi se acceptă a treia variantă.

Conform Codului civil, în faza precontractuală părțile au următoarele obligații principale: de bună-credință [art. 1183 alin. (2)]; de confiden- țialitate (art. 1184); de informare precontractuală.

§ 4. Efectele contractului. GeneralităĄi

Nu trebuie confundată noțiunea de interpretare a contractului cu proba ori calificarea generică a acestuia. Cronologic, prima etapă este proba care se face după regulile cunoscute, a doua etapă este calificarea generică a acestuia.

Interpretarea clauzelor contractuale se face în vederea stabilirii faptului dacă au fost îndeplinite condițiile de valabilitate şi numai dacă acestea au fost îndeplinite se analizează apoi drepturile şi obligațiile, adică efectele contractului, sancțiunile pe care părțile înțeleg să le aplice în caz de neexe- cutare, precum şi cauzele de încetare a acestuia.

În sistemul nostru de drept, interpretarea se face potrivit voinței reale a părților, indiferent de termenii folosiți de acestea [art. 1266 alin. (1)

C. civ.].

Interpretarea contractului (determinarea conţinutului concret al acestuia) şi totodată puterea lor obligatorie

Interpretarea contractului apare doar când textul acestuia nu este clar. Dacă textul este clar, nu urmează a fi aplicată nicio interpretare pe consi- derentul că aceasta nu mai pare necesară. Cu toate acestea, chiar şi în cazul