DESPRE OBLIGAŢIA BĂNCII COMERCIALE DE A ÎNCETA CONTRACTUL DE CREDIT (PARTEA I)
DESPRE OBLIGAŢIA BĂNCII COMERCIALE DE A ÎNCETA CONTRACTUL DE CREDIT (PARTEA I)
Xxxxxxxxx Xxx avocat-stagiar
BUNA-CREDINŢĂ:
La data de 06 iunie 2002, Parlamentul Republicii Mol- dova a votat Legea nr. 1107-XV prin care a fost adoptat Codul civil, care a intrat în vigoare la 12 iunie 2003. Prin textul actului normativ sus-menţionat, legislatorul a re- glementat o serie de raporturi juridice necunoscute sau slab dezvoltate de legislaţia civilă anterioară. În şirul aces- tor novaţii legislative pot fi incluse şi reglementările din domeniul creditării bancare, generic incluse în art.1236
– 1245 ale Xxxxxxx civil şi completate subsecvent de pre- vederile relative împrumutului din art.867- 874 din Codul civil.
Astfel, prin textul art.1242 alin.(1) din Codul civil, le- gislatorul a reglementat dreptul creditorului (băncii co- merciale) de a rezilia contractul de credit în cazul în care:
a) debitorul a devenit insolvabil;
b) debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus fără acordul creditorului garanţiile oferite;
c) debitorul nu plăteşte dobânda în termenul stabilit;
d) debitorul nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului, atunci când contractul prevede restituirea creditului în rate;
e) există alte cazuri prevăzute de lege sau de contract. În limita temeiurilor neexhaustive de care legiuito-
rul a legat dreptul creditorului de a înceta contractul de credit, s-a admis o ingerinţă impardonabilă asupra unor principii fundamentale ale dreptului civil. În particular, considerăm că prevederile art.1242 alin.(1) lit. a) – e) din Codul civil al RM denaturează esenţa temeiurilor de rezi- liere a contractului, care cumulează obligaţia băncii co- merciale de a înceta raporturile de creditare şi nicidecum dreptul acesteia.
Astfel, e cazul analizăm modul în care legiuitorul a formulat reglementarea relativă încetării contractului de credit. Simplu vorbind structura normei juridice care e supusă analizei îmbracă următoarea formă:
În cazul în care, a fost încheiat un contract de credit
Ipoteza:
Dispoziţia: | Atunci, debitorul este obligat să achite dobânda şi să restituie ratele eşalonate ale creditului |
Sancţiunea: | În caz contrar, creditorul este în drept să rezilieze contractul de credit (precum şi să ceară executarea silită a garanţiilor bancare) |
Implicit, toate circumstanţele descrise în art.1242 alin.(1) lit. a), c), d) şi e) din Codul civil, reprezintă situaţii ce pot fi reunite în sintagma „în caz contrar” a structurii sus-redate, presupunând anumite situaţii ipotetice, dar nu exhaustive, în limita cărora banca comercială va putea dispune încetarea raporturilor contractuale de creditare. Sub rezerva inexistenţei principiului bunei-credinţe,
ar trebuie să recunoaştem că felul în care legislatorul şi-a formulat logica de reglementare nu poate fi blamată. Însă, anume acest principiu, care e desfăşurat în art.9 al Codului civil, obligă orice persoană să îşi exercite drep- turile şi libertăţile civile cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora. Pe cale de consecinţă, co- roborarea principiului bunei-credinţe cu structura sus- menţionată o face alogică, deoarece indiferent de faptul dacă persoana cu bună sau rea-credinţă a devenit insol- vabilă, cu bună sau rea-credinţă nu achită dobândă, cu bună sau rea-credinţă nu restituie ratele de credit etc., ea oricum va fi supusă aceloraşi efecte juridice ca şi în cazul în care pur şi simplu s-ar eschiva să-şi execute obligaţiile de debitor. Deci, indiferent de circumstanţele ce au ge- nerat fapta de neexecutare a contractului de credit din parte a debitorului, acesta va fi supus aceluiaşi regim de răspundere ca şi în cazul persoanei ce intenţionat gene- rează prejudicii băncii comerciale. Or, este din start com- promisă invocarea unor temeiuri obiective ce pot cauza, la un anumit moment de executare a contractului, impo- sibilitatea de plată a debitorului.
De exemplu, în cazul unei gospodării ţărăneşti ce a preluat un credit pentru a investi în afacerea sa agricolă, argumentarea în faţă băncii că imposibilitatea de plată e condiţionată de faptul că anul a fost unul neroditor (pe
motiv de secetă, inundaţii, grindină, anumite boli parazi- tare a plantelor etc.), nu va avea nici un efect juridic asu- pra caracterului executoriu al prestaţiilor de plată, nu va putea fi constată nici încetarea contractului de credit, nici suspendarea lui sau oricare alt repaus de plată. Pe cale consecinţă, penalitatea, dobânda de întârziere, comisi- oanele suplimentare etc., toate se vor răsfrânge asupra debitorului de bună-credinţă, aflat în dificultate de plată. În comparaţie, o gospodărie ţărănească ce nu are difi- cultăţi de achitare şi care cu rea-voinţă se eschivează de la onorarea plăţilor la credit, va fi supusă exact aceloraşi măsuri de responsabilizare contractuală.
În baza exemplului sus-redat şi dedus, în parte, din reglementările art.1242 alin.(1) din Codul civil, trebuie să constatăm o încălcare a principiului egalităţii. Or, în cazul persoanelor de bună-credinţă se atestă o tratare egală cu debitorii de rea-credinţă. Altfel spus, legiuitorul prin art.1242 alin.(1) din Codul civil admite o autentică discri- minare indirectă, noţiune asimilată de Republica Moldo- va prin art.2 din Legea cu privire la asigurarea egalităţii, nr. 121 din 25 mai 2012. Astfel, sintagma de discriminare in- directă, preluată din textul Directivei 2000/43/CE a Consi- liului Uniunii Europene din 29 iunie 2000, presupune ori- ce prevedere, acţiune, criteriu sau practică aparent neutră care are drept efect dezavantajarea unei persoane faţă de o altă persoană în baza criteriului de non-discriminare.
Discriminarea debitorilor de bună-credinţă, devine şi
mai evidentă dacă e să evidenţiem reglementările relati- ve insolvabilităţii. Or, coroborarea prevederilor art.15 din Legea insolvabilităţii, nr. 149 din 29 iunie 2012, a celor din art.288 din Codul contravenţional, precum şi a regle- mentărilor din art.252 şi 253 din Codul penal, ne face să concluzionăm că reglementărilor relative insolvabilităţii le este caracteristică partajarea debitorilor în cei de bună şi rea-credinţă.
Viceversa, prevederile art.1242 alin.(1) lit. a) din Codul civil, nu fac nici o diferenţă între buna sau rea-credinţa de- bitorilor. Paradoxal, dar situaţia dată dăunează în primul rând băncii comerciale (creditorului), deoarece ea nu va putea uza sub nici o formă de instituţia insolvabilităţii fic- tive în cazul persoanelor fizice, care nu au statut de între- prindere individuală, gospodărie ţărănească sau care nu sunt titulari de patentă de întreprinzător. Altfel spus, pen- tru toate persoanele fizice de rea-credinţă, neantrenate în activitate antreprenorială, şi care deţin calitatea de debi- tori pe marginea contractelor de credit, fapta de creare în mod fictiv a aparenţei de insolvabilitate nu va avea nici un efect de responsabilizare contravenţională sau pena- lă a debitorului, creditorul dispunând doar de dreptul de a rezilia contractul de credit. Or, Legea insolvabilităţii, nr. 149 din 29 iunie 2012, art.288 din Codul contravenţional şi art.252 şi 253 din Codul penal sunt aplicabile doar per- soanelor juridice şi fizice ce activează cu scop lucrativ.
Sumând cele expuse pe marginea încălcării principi-
ilor de bună-credinţă şi egalităţii, invocăm că elementul bunei-credinţe obligă legiuitorul la maximă diligenţă şi prudenţă, atunci când reglementează limita executorie a unui contract de credit compromis prin neplată. Or, în temeiul prezentei analize, anume pe baza noţiunii de bu-
nă-credinţă argumentăm conţinutul eronat al dreptului creditorului de a înceta contractul de credit, atunci când constată neexecutarea lui, invocând, concomitent, exis- tenţa unei autentice obligaţii a băncii comerciale de a ac- ţiona în sensul recuperării capitalului predat debitorului. În acest sens, reglementarea unei obligaţii de a rezilia contractul de credit e demonstrabilă prin analiza efecte- lor generate de variaţia bunei-credinţe a debitorului ce
nu-şi execută obligaţiile contractuale.
În acest context, menţionăm că în baza art.1236 alin.(1) din Codul civil, legiuitorul a reglementat că prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la dis- poziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească dobânda şi alte sume aferente prevăzute de contract. Din definiţia expusă trebuie să deducem că variabile de timp şi dobândă sunt interdependente, or, pe măsură ce derulea- ză contractul de credit folosinţa capitalului de către debi- tor trebuie să genereze profituri (dobândă) pentru credi- tor. În limita raporturilor de credit, invariabilă rămâne doar suma creditului, care poate fi folosită de debitor şi care va trebui restituită băncii comerciale la finele termenului con- tractual sau pe parcursul executării convenţiei. Reieşind din cele constate, trebuie să deducem că utilizarea în timp a capitalului reprezintă acel temei care configurează bene- ficiul patrimonial al creditorului, precum şi al debitorului, antrenaţi în executarea unui contract de credit.
Astfel, art.197 alin.(2) din Codul civil prevede expres
că actul juridic cu titlu oneros este actul prin care se pro- cură unei părţi un folos patrimonial pentru obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial. Pe de consecinţă trebuie să înţelegem că timpul pentru care a fost înche- iat contractul de credit îi procură debitorului beneficiul folosinţei unui capital bănesc, creditorul având ca avan- taj patrimonial dobânda plătită pentru folosinţa în timp a acestui capital. Însăşi predarea banilor în proprietatea debitorului nu reprezintă un beneficiu patrimonial al con- tractului, deoarece efectele materiale ale cedării de capi- tal sunt consumate prin prestaţia restituirii lui. Respectiv, orice analiză a executării contractului de credit, precum şi a caracterului său oneros trebuie pornită de la valoarea juridică a unităţii de timp pentru care a fost încheiată con- venţia de creditare, deoarece întinderea timpului:
a. stabileşte limitele de executare a contractului de
credit;
b. determină valoarea dobânzii la care poate pretinde creditorul;
c. stabileşte momentul când va trebui restituit volu- mul creditului.
Deci, în strictă conformitate cu art.1242 alin.(1) din Codul civil, în momentul în care banca comercială con- stată din partea debitorului că acesta nu execută con- tractul de credit şi această neexecutare se concretizează în neplata dobânzii sau a ratelor de credit, precum şi în insolvenţa acestui debitor, atunci acest creditor are liber- tatea de a decide de a fi legat în continuare de un con- tract compromis sau de a-l înceta. Respectiv, felul în care legiuitorul a reglementat art.1242 alin.(1) din Codul civil, trebuie să înţelegem că banca comercială îşi va formula
în mod individual criteriile în baza cărora ea va decide în- cetarea sau continuarea contractului. Evident, creditorul va accede la analiza conduitei debitorului, care inevitabil va atinge subiectele: bunei sau relei-credinţe a acestuia din urmă, precum şi a unui anumit grad de ierarhizare a riscurilor de continuare a contractului. Totuşi, pentru raporturile de creditare trebuie să constatăm că Codul civil nu conţine nici un criteriu de evaluare a conduitei debitorului, în limita cărora banca comercială va decide încetarea contractului de credit sau continuarea execută- rii contractului. Subliniem că anume lipsa acestor criterii de evaluare a conduitei debitorului, nediferenţierea de- bitorilor de bună şi rea-credinţă, duce la încălcarea coro- borată a principiilor invocate.
Denaturarea principiului bunei-credinţe nu se rezu-
mă doar la persoana debitorului. Or, banca comercială prin neexercitarea dreptului său de a înceta contractul de credit, la fel, se face culpabilă de încălcarea bunei-cre- dinţe. Astfel, reieşind din definiţia contractului de credit, redată în art.1236 alin.(1) din Codul civil, obiectul rapor- tului de creditare constă în folosinţa unui capital. În acest context, dacă creditorul constată din partea debitorului o neexecutare de contract, trebuie să deducem că folo- sinţa capitalului nu poate fi gestionată eficient de către debitorul de bună-credinţă sau că folosinţa capitalului pur şi simplu nu există, pe motiv că debitorul de rea-cre- dinţă încalcă prin dol sau culpă gravă cauza contractului. Indiferent de motivul care a dus la incapacitatea de plată a debitorului, raporturile de creditare de facto sunt con- sumate, pe motiv că a fost epuizată însăşi esenţa contrac- tului – folosinţa în timp a capitalului. De jure, însă, con- tractul de credit va exista până în acel moment în care banca comercială va decide rezilierea lui.
Respectiv, promovarea în timp a contractului de cre-
dit, care nu se execută, nu numai că cauzează prejudicii băncii comerciale prin neîncasarea dobânzii, dar riscă să consume şi valoarea creditului, despre care art.1236 alin.(1) din Codul civil spune expres că este invariabilă. Altfel spus, curgerea timpului, conform art.1236 alin.(1) din Codul civil, trebuie să genereze profit pentru creditor (dobândă). Lipsa profitului sporeşte datoria debitorului, consumă patrimoniul lui prin măsurile de răspundere contractuală (dobânzi de întârziere, penalităţi), în final duce la consumarea posibilităţilor de a redobândi cel pu- ţin volumul mijloacelor băneşti împrumutate.
Totuşi, pericolul propagării în timp a unor raporturi contractuale de creditare, consumate prin neexecutare, se concretizează în situaţia particulară a unui debitor de bu- nă-credinţă, care trebuie să difere juridic de cea a unui de rea-credinţă. Astfel, în cazul debitorului de bună-credinţă, timpul de păstrare a unui contract de credit, ce nu se exe- cută, reprezintă un autentic temei de îndatorare nejusti- ficată a acestuia şi, deci, de îmbogăţire fără justă cauză a creditorului. În acest sens, legea naţională prin interme- diul art.1242 alin.(1) din Codul civil reglementează că şi în cazul bunei-credinţe a debitorului, atât timp cât acesta nu execută prin neplată un contract de credit, el va fi obligat să plătească nu numai dobânda scadentă, ci şi penalităţile aferente sau oricare alte măsuri pecuniare de responsabi-
lizare a debitorului. Or, reiterăm, aceleaşi efecte legiuitorul le-a prevăzut şi pentru debitorul de rea-credinţă. Motiv pentru care trebuie să constatăm că în limita raporturilor de creditare, prezumţia bunei-credinţe pur şi simplu nu are valoare juridică. Deci, trebuie să deducem că efectul principiul bunei-credinţe este inaplicabil pentru încetarea contractului de creditare, deşi, ar trebui să fie omniprezent pe întreaga întindere a cadrului normativ civil.
DREPTUL DE PROPRIETATE:
Lipsa de diferenţiere dintre debitorii de bună şi rea- credinţă îşi are repercusiunea sa şi asupra dreptului de proprietate. Anume proprietatea debitorului este obiec- tul din care va fi satisfăcută creanţa băncii comerciale în caz de neexecutare a obligaţiei de plată a creditului. Deci, în cazul debitorului de rea-credinţă trebuie să înţelegem că reglementarea unui drept de încetare a contractului este în parte justificată, ca metodă de responsabilizare a acestei persoane. Astfel, în cazul în care debitorul va avea ca intenţie eschivarea fără temei de la plăţile relative cre- ditului, atunci acesta va fi conştient de pericolul ce gre- vează în continuu patrimoniul lui. Or, acest pericol pre- supune creanţa crescândă a băncii comerciale din contul dobânzilor de întârziere şi a penalităţilor aferente, motiv pentru care prin art.1242 alin.(1) din Codul civil este rea- lizată o autentică a avertizare a debitorului, prin care s-ar urmări prevenirea unei neexecutări dolosive.
Totuşi, acelaşi pericol grevează şi patrimoniul unui de-
bitor a cărui conduită nu generează dubii vizavi de buna sa credinţă. Respectiv, în cazul în care debitorul care a de- pus maximă diligenţă şi prudenţă în folosinţa capitalului ce i-a fost predat, dar a eşuat, din motive independente de voinţa lui, să gestioneze eficient veniturile şi cheltuie- lile sale, este tratat de legea civilă cu statut identic celui a unui debitor de rea-credinţă. Printr-o interpretare exten- sivă a prevederilor art.1242 alin.(1) din Codul civil, trebu- ie să admitem că legea îi obiectează debitorului că nu s-a dedat unei conduite de rea-credinţă, căci, silinţa acestu- ia de a-şi executa corect şi onest obligaţiile de plată va genera acelaşi efect juridic ca şi pentru cazul eschivării intenţionate de la achitările relative restituirii creditului.
În acest sens, efectul juridic la care facem apel constă în diminuarea continuă a patrimoniului (proprietăţii) de- bitorului de bună-credinţă, pe măsură ce creanţa băncii comerciale creşte pe toată perioada timpului scurs până la momentul în care va decide încetarea contractului de credit. Astfel, de jure legislaţia autohtonă, pentru cazul raporturilor de creditare, condamnă buna-credinţă a de- bitorului, deoarece urmăreşte patrimoniul (proprietatea) acestuia, exact ca şi în cazul unui debitor de rea-credinţă. Această situaţie demonstrează şi denaturareaaccesu-
lui liber la justiţie, reglementat de art.20 din Constituţie. Art.20 alin.(1) din Constituţie uzează de sintagma satis- facţiei efective a dreptului unei persoane, ce s-a adresat în instanţa de judecată pentru a-şi apăra dreptul lezat. Reieşind din reglementările art.1242 alin.(1) din Codul ci- vil, trebuie să deducem că fiecare din temeiurile ce con- figurează dreptul băncii de a rezilia (înceta) un contract
reprezintă şi temeiuri ce abilitează banca cu dreptul de a cere încasarea forţată a creanţelor sale: dobândă, comisi- on, penalitate, precum şi executarea garanţiilor reale sau personale oferite de debitor: gaj, ipotecă, fidejusiune etc. Altfel spus, în limita situaţiilor expuse în art.1242 alin.(1) din Codul civil, banca comercială poate uza de două ca- tegorii de drepturi separate: dreptul de înceta contractul şi dreptul de a cere satisfacerea judiciară a creanţei sale.
În cazul în care creditorul (banca comercială) va deci- de să se limiteze doar în exercitarea dreptului de satisfa- cerea forţată a creanţei sale, prin intermediul instituţiilor judiciare, atunci trebuie să constatăm că până la mo- mentul în care se va opera încetarea contractului aces- ta, în strictă corespundere cu art.20 din Constituţie, va fi în drept să pretindă o satisfacţie efectivă a creanţei sale, care, se află într-o continuă creştere. Coroborând aceas- tă situaţie cu regimul juridic al bunei-credinţe, trebuie să constatăm că pentru cazul debitorului de bună-credinţă nu există o limită a acestei satisfacţii efective. Astfel, dacă în cazul debitorului de rea-credinţă poate fi justificat pe- ricolul unei creanţe crescânde pe baza penalităţilor afe- rente, atunci trebuie să existe o diferenţiere pentru cazul debitorului de bună-credinţă.
În acest context, trebuie să înţelegem că urmărirea
continuă a patrimoniului unui debitor, reprezintă o me- todă de responsabilizare disproporţionată în raport cu prezumţia bunei-credinţe a acestuia. Altfel spus, pentru cazul bunei-credinţe a debitorului trebuie să existe o li- mită a „satisfacţiei efective” a creanţei bancare, limită care pe de-o parte ar permite creditorului: să-şi recapete ca- pitalul invariabil înstrăinat, să-şi reclame veniturile (do- bânda, comisioanele) generate de folosinţa capitalului lui într-o anumită perioadă de timp, şi pe de-altă parte ar elimina riscul diminuării nejustificate a patrimoniului debitorului, ce a acţionat în limitele bunei-credinţe în ca- drul unui interval de timp, la sfârşitul căruia folosinţa de facto a acestui capital a fost epuizată.
Xxxxxx, argumentăm că acest viciu poate fi anihilat prin reconfigurarea art.1242 alin.(1) din Codul civil, în sensul eliminării sintagmelor ce configurează dreptul băncii de a înceta contractul de credit şi, deci, păstrarea reglementărilor speciale ce prescriu obligaţia băncii co- merciale de a rezilia un contract de credit. În acest aspect, evidenţiem că remodelarea prevederilor art.1242 alin.(1) din Codul civil într-o obligaţie a băncii comerciale de a înceta contractul de credit în anumite cazuri, poate fi demonstrată prin efectele particulare ale acestei analize. Pornind de la principiul bunei-credinţe considerăm că e necesar să accentuăm modul în care se va manifesta executarea obligaţiei de a înceta contractul de credit în dependenţă de buna sau rea-credinţa debitorului.
În acest sens, art.14 alin.(1) – (3) din Codul civil pre-
vede: „Persoana lezată într-un drept al ei poate cere repa- rarea integrală a prejudiciului cauzat astfel. Se consideră prejudiciu cheltuielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv), precum şi beneficiul neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat). Dacă cel care a lezat o
persoană într-un drept al ei obţine ca urmare venituri, per- soana lezată este în drept să ceară, pe lângă reparaţia pre- judiciilor, partea din venit rămasă după reparaţie.”
Pentru a aborda valoarea juridică a prevederilor perti- nente contractului de credit trebuie să coroborăm norma art.14 din Codul civil cu cea a art.603 alin.(1) din Codul civil, care la rândul ei stipulează că debitorul poartă răspunde- re numai pentru dol (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau neglijenţă) dacă legea sau contractul nu prevede altfel sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese altfel.
În cazul care art.1242 alin.(1) din Codul civil va fi lipsit de sintagma „poate rezilia”, reglementarea rezultată va asi- gura o reconfigurare a dreptului băncii de a înceta contrac- tul de credit într-o autentică obligaţie de reziliere, atunci trebuie să deducem că atât pentru debitorii de rea, cât şi bună-credinţă, creditorul va fi obligat să înceteze contrac- tul de credit. Totuşi, anume art.14 şi 603 alin.(1) din Codul civil oferă pentru acest caz surplusul necesar de reglemen- tări, ce garantează diferenţierea regimului juridic a bunei şi relei-credinţe a debitorului pe marginea unui contract de credit. Astfel, în cazul în care aplicarea art.1242 alin.(1) din Codul civil se va realiza cu titlu de obligaţie, şi nu drept, concluzionăm că debitorul de bună-credinţă va fi ţinut la restituirea capitalului primit în gestiune de la creditor, pre- cum şi la plata dobânzii şi comisioanelor aferente. Or, în limita în care din perspectiva art.603 alin.(1) din Codul civil, debitorului nu i se va putea imputa o conduită dolosivă sau de culpă gravă, acesta nu va putea fi ţinut la repararea unui prejudiciu în sensul art.14 din Codul civil. Debitorul de rea-credinţă, având o conduită de dol sau culpă gravă, în sensul art.14 din Codul civil, va fi obligat:
a. să restituie capitalului primit în gestiune de la cre-
ditor;
b. să plătească valoarea dobânzii şi comisioanelor afe- rente, calculate până la data încetării contractelor;
c. să plătească dobânzile şi penalităţile de întârziere, calculate până la data încetării contractului de credit;
d. să compenseze venitul ratat al băncii comerciale pentru perioada neutilizată de folosinţă a capitalului cre- ditorului, sub forma dobânzii şi comisioanelor aferente, calculate după data încetării contractelor.
Mai mult decât atât, efectele menţionate au şi fost reglementate de legiuitor în cadrul art.1245 din Codul civil. Astfel, în cazul în care conduita dolosivă a debitoru- lui se concretizează în restituirea anticipată a creditului, atunci creditorul este în drept să ceară reparaţia preju- diciului cauzat prin rambursare anticipată cu deducerea sumelor economisite, luându-se în considerare creditul ce s-ar fi putut acorda din contul acestor mijloace. Iar, la calcularea prejudiciului, se ţine cont atât de venitul ra- tat al creditorului, cât şi de cheltuielile evitate de debitor prin rambursarea înainte de termen a creditului.
Anume prin efectul coroborării art.14, 603 din Codul civil şi a normei reconfigurate din art.1242 alin.(1) din Codul civil, se va realiza o reală diferenţiere a debitorilor de bună şi rea-credinţă antrenaţi în executarea unui con- tract de credit. În rezultat, vom putea afirma cu certitu- dine că aplicarea principiilor egalităţii şi bunei-credinţe se extinde, pe deplin, şi asupra raporturilor de creditare.