Contract

I. COMENTARII 1

TITLUL I. CONTRACTUL DE VÂNZARE

Capitolul I. Noţiune, reglementare

şi caractere juridice

PARTEA I. COMENTARII

1. Consecinţele adoptării unui nou Cod civil. Precizări generale. Noul Cod civil a intrat în vigoare datorită voinţei poliice, și nu, așa cum era firesc, în urma pregăirii mediului juridic și a unor dezbateri academice și profesionale care să îl valideze. Judecătorii care aplică și interpretează norma juridică, mediul de afaceri, societatea au, înce- pând cu 1 octombrie 2011, aproape 3000 de norme juridice de drept material noi. Prezentat de autorii săi ca lucrare de referinţă, noul Cod civil a născut polemici, a fost desfiinţat prin criici, apreciindu-se că „nu răspunde corespunzător exigenţelor de legalitate, rigoare și coerenţă”[1] și fiind calificat ca „un adevărat eșec legislaiv”[2].

Pracicienii și-au dorit un instrument avansat de reglementare, care să dureze în imp cel puţin cât Codul lui Xxxxxxxx. Din iunie 2011, când semnalul poliic a fost clar că o nouă realitate juridică se instaurează, s-au publicat sute de lucrări, s-au organizat conferinţe și seminarii, instanţele au fost invadate cu CD-uri ce conţin opinii ale

„autorilor”codului, s-au pus întrebări și s-au căutat răspunsuri în miile de aricole de drept material.

Cu scopul de a afla unde este adevărul, am ales ca obiect de studiu contractul de vânzare. Încep cu o clarificare de ordin general, necesară, subliniind că noul Cod civil (în coninuare, NCC) aduce în prim plan o schimbare majoră în materia contractelor în general, insituind un regim juridic comun contractelor civile și comerciale, ca urmare a abrogării Codului comercial. Ne raliem opiniei autorilor care subliniază că noţiunea de „contract special” este dominată de două aninomii: opoziţia dintre regulile generale și regulile speciale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, opoziţia dintre contractele numite și contractele

[1] G. Chiorniţă, X. Xxxxxx, Raportul juridic de obligaţie în noul Cod civil, în Noile coduri în evoluţia dreptului românesc, Ed. Universul Juridic, Bucureşi, 2011, p. 59.

[2] X. Xxxxxxx, O privire asupra noului Cod civil. Titlul preliminar, în P.R. nr. 3/2011, p. 113-138.

nenumite[1]. De alfel, dreptul contractelor speciale se află situat între teoria generală a obligaţiilor și organizarea pariculară a unui contract individual[2].

Secţiunea 1. Domeniul de aplicare

2. Sediul materiei. Noua reglementare alocă insituţiei vânzării un număr de 112 aricole, de la art. 1650 până la art. 1762, care formează Capitolul I al Titlului IX „Diferite contracte speciale” din Cartea a V-a

„Despre obligaţii”. În materia contractului de vânzare apar modificări importante cu privire la denumire, obiect, condiţii de validitate și efecte.

Reglementări mai ales cu privire la diferite feluri de vânzări (respeciv varietăţi de vânzare cărora le sunt aplicabile reguli speciale) se găsesc și în alte acte normaive, cum ar fi vânzarea locuinţelor proprietate de stat în condiţiile Legii nr. 85/1992, ale Legii nr. 112/1995 sau ale Legii nr. 10/2001 etc. De asemenea, reglementările din materia vânzărilor de consumaţie reprezintă, în esenţă, transpuneri ale direcivelor euro- pene în domeniul dreptului privat: O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanţă, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniși și consumatori, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte etc.

3. Denumire. Definiţia vânzării. În ceea ce privește denumirea, art. 1650 NCC reglementează contractul de vânzare, iar nu de vânzare- cumpărare. Dar definiţia vânzării din noul Cod civil nu este diferită în conţinut faţă de definiţia prevăzută de Codul civil din 1864, deoarece, în esenţă, contractul de vânzare presupune transferul dreptului de proprietate asupra unui bun de la vânzător la cumpărător în schimbul plăţii unui preţ.

Potrivit art. 1650 NCC, vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului pro- prietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească. Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.

Elementul inovator îl reprezintă expresia „se obligă să transmită cumpărătorului”. Această formulare adaugă pe lângă transferul pro-

[1] Ph. Xxxxxxxx, X. Xxxxx, X.-X. Gauier, Contracte speciale, Ed. Xxxxxxx Xxxxxx, Bucu- reşi, 2009, p. 3; L. Uţă, Contracte civile şi comerciale, Ed. Xxxxxxxx, Xxxxxxxx, 2011,

p. 5.

[2] Ph. Xxxxxxxx, X. Xxxxx, X.-X. Xxxxxx, op. cit., p. 3.

prietăţii simultan cu realizarea acordului de voinţe, sugerând o ipoteză disinctă de antecontractul de vânzare, care presupune obligaţia vân- zătorului de a transmite la un moment ulterior realizării acordului păr- ţilor dreptul de proprietate asupra unui bun.

Doctrina juridică veche a considerat definiţia vânzării din art. 1294 al Codului civil din 1864[1] incompletă. Textul art. 1650 alin. (2) NCC vine să consacre legislaiv o realitate juridică și aduce o modificare semnificaivă în privinţa obiectului vânzării: se poate transmite prin contractul de vânzare și un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept decât cel de proprietate, respeciv un drept de creanţă[2], un alt drept real sau un drept din domeniul proprietăţii intelectuale.

De alfel, pornind de la împrejurarea că transmiterea dreptului de proprietate nu este de esenţa, ci doar de natura contractului de vânzare[3], doctrina a precizat că, deși Codul civil din 1864 se referă la transmiterea proprietăţii, este vânzare și contractul prin care, în schimbul unui preţ, s-a transmis un alt drept decât dreptul de proprie- tate, precum un drept real (de exemplu, nuda proprietate, uzufructul[4], un drept de superficie), un drept de creanţă, un drept de proprietate intelectuală, vânzarea moștenirii, care este vânzarea unei universalităţi ce cuprinde drepturi și datorii. De alfel, definiţia vânzării cuprinsă în art. 1582 din Codul civil francez folosește termenul de „livrer une chose”, iar în Codul obligaţiilor elveţian, în art. 184, legiuitorul se referă la „livrer la chose vendue”.

Nu pot forma obiectul vânzării drepturile personale nepatrimoniale (de exemplu, dreptul la viaţă, dreptul la nume etc.), drepturile patri-

[1] Art. 1294 X. xxx. 1864 arată că vânzarea-cumpărarea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăit celei dintâi preţul lui.

[2] Regulile privitoare la transmisiunea creanţelor sunt stabilite de art. 1566-1592 NCC. Potrivit art. 1569 alin. (1) NCC, nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege.

[3] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea-cumpărarea. Schimbul, ed. a IV-a actualizată de L. Xxxxx, X. Xxxxxxx, Xx. Universul Juridic, Bucureşi, 2006, p. 13.

[4] În condiţiile art. 714 NCC, care prevede că, în absenţa unei prevederi contrare, uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte persoane fără acordul nudului proprietar, dispoziţiile în materie de carte funciară fiind aplicabile. Uzufructuarul rămâne dator exclusiv faţă de nudul proprietar numai pentru obligaţiile născute înainte de cesiune. Până la noificarea cesiunii, uzufructuarul şi cesionarul răspund solidar pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor faţă de nudul proprietar. După noificarea cesiunii, cesionarul este dator faţă de nudul proprietar pentru toate obligaţiile născute după noificarea cesiunii. În acest caz, uzufructuarului i se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile legale din materia fideiusiunii. După cesiune, dreptul de uzufruct coninuă, după caz, până la împlinirea termenului iniţial sau până la decesul uzufructuarului iniţial.

moniale cu caracter strict personal (de exemplu, dreptul real de uz, dreptul la întreţinere, dreptul de preempţiune[1], dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor, dreptul la pensie) ori anumite drepturi consi- tuite intuitu personae[2].

4. Elemente de noutate în materia vânzării. În noul Cod civil, insituţia vânzării se conturează din coroborarea art. 1650 cu art. 1673, care reglementează transmiterea proprietăţii dreptului vândut și cu art. 1674, care reglementează momentul transmiterii proprietăţii.

În ceea ce privește capacitatea de a încheia contractul de vânzare, remarcăm, ca elemente de noutate: incidenţa noţiunii de capacitate de exerciţiu anicipată, în cazurile în care, pentru moive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitate deplină de exerciţiu, precum și eliminarea interdicţiei vânzării între soţi, în virtutea principiului independenţei patrimoniale a soţilor, potrivit art. 317 NCC. De asemenea, a fost eliminat retractul liigios, apreciindu-se că, prin exercitarea retractului liigios, se poate ajunge, pracic, la exproprierea unei persoane de un drept al său.

O altă modificare importantă o reprezintă apariţia unei noţiuni noi în domeniul promisiunii de a contracta – pactul de opţiune, ce va fi detaliată cu ocazia analizei art. 1668-1670 NCC[3]. Sinteizând, alături de promisiunea unilaterală și bilaterală de a contracta, în art. 1278 NCC este reglementat și pactul de opţiune, care îmbracă forma unei convenţii prin intermediul căreia promitentul nu se mai obligă să încheie contractul în viitor, ci își exprimă actual consimţământul la încheierea contractului, asfel încât ulterior va fi necesară doar mani- festarea voinţei beneficiarului. Desigur, pactul de opţiune trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate a oricărei convenţii și să cuprindă toate elementele viitorului contract, asfel încât pentru încheierea valabilă a contractului să fie necesară doar acceptarea ulterioară a beneficiarului.

În privinţa obligaţiilor vânzătorului, vom analiza modalitatea de solu- ţionare a dezacordului asupra calităţii bunului, introdusă prin art. 1691 NCC. Asfel, când cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziţie, președintele judecătoriei de la locul prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei de predare, la cererea oricăreia dintre părţi, va desemna un expert în vederea constatării calităţii bunului, putând dispune, prin aceeași hotărâre, chiar sechestrarea sau depozitarea bunului – art. 1691 xxxx. (2) NCC.

[1] Potrivit art. 1739 NCC, dreptul de preempţiune este indivizibil şi nu se poate ceda.

[2] Fr. Deak, op. cit., p. 13.

[3] A se vedea infra, paragrafele nr. 31.2-31.4.

Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţă.

În aceeași materie, a efectelor contractului de vânzare, subliniem, în legătură cu garanţia contra evicţiunii, opţiunea cumpărătorului de a înlătura el însuși evicţiunea, plăind terţului evingător o sumă de bani sau dându-i un alt bun în schimb, având ulterior un drept de regres împotriva vânzătorului, potrivit art. 1704 NCC.

Secţiunea a 2-a. Caracterele juridice ale vânzării

5. Enumerare. Modul în care a fost reglementat contractul de vânzare impune o trecere în revistă a caracterelor sale juridice, raportat la paricularităţile din cod. Vânzarea este un contract sinalagmaic, cu itlu oneros, comutaiv, consensual și translaiv de proprietate.

6. Contractul de vânzare are caracter sinalagmaic (bilateral).

„Obligaţiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente” (art. 1171 NCC); xxxxx, vânzătorul are obligaţia de transmitere a proprietăţii bunului, de predare a bunului vândut și de garantare a cumpărătorului contra evicţiunii și contra viciilor lucrului vândut, iar cumpărătorul are obligaţia de plată a preţului vânzării, de preluare a bunului cumpărat și de a suporta cheltuielile vânzării.

7. Vânzarea este un contract cu itlu oneros. „Fiecare parte urmă- rește să își procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate” [art. 1172 alin. (1) NCC]. Vânzătorul urmărește primirea preţului ca echivalent al transmiterii bunului, iar cumpărătorul urmărește primirea proprietăţii bunului în schimbul preţului.

8. Contractul de vânzare este un contract comutaiv. „La mo- mentul încheierii sale, existenţa drepturilor și obligaţiilor părţilor este certă, iar îninderea acestora este determinată sau determinabilă” [art. 1173 alin. (1) NCC] și nu depinde de un eveniment viitor și incert, ca în cazul contractelor aleatorii. Cu caracter de excepţie, contractul poate dobândi caracter aleatoriu în cazul vânzării drepturilor liigioase în condiţiile art. 1653 alin. (3) NCC sau al vânzării în condiţiile art. 1698 alin. (2), când cumpărătorul a cunoscut pericolul producerii evicţiunii și a cumpărat pe riscul său.

9. Contractul de vânzare este un contract consensual. Conform art. 1178 NCC, un contract se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă. În principiu, vânzarea ia

naștere prin simplul acord de voinţe al părţilor, nu este un contract solemn, deoarece nu presupune, pentru încheierea sa valabilă, în- deplinirea vreunei formalităţi și nici un contract real, nefiind necesară predarea bunului pentru încheierea contractului.

Excepţiile de la caracterul consensual al vânzării sunt reglementate expres de legiuitor, atunci când legea prevede cerinţa încheierii con- tractului într-o anumită formă.

O primă excepţie este vânzarea terenurilor de orice fel (cu și fără construcţii), care trebuie încheiată în formă autenică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Asfel, potrivit art. 1242 alin. (1) NCC, „este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă”, iar art. 1244 NCC prevede că „trebuie să fie încheiate prin înscris autenic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau consituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară”. Aricolul 877 NCC sipulează că „drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare. Ele se dobândesc, se modifică și se sing numai cu respectarea regulilor de carte funciară”. Prin imobil, în sensul cărţii funciare, se înţelege „una sau mai multe parcele de teren alăturate, indiferent de categoria de folosinţă, cu sau fără construcţii, aparţinând aceluiași proprietar, situate pe teritoriul unei unităţi administraiv-teritoriale și care sunt idenificate printr-un număr cadastral unic” [art. 876 alin. (3) NCC]. Mai mulţi proprietari nu pot fi înscriși în aceeași carte funciară, decât dacă se află în coproprietate pe cote-părţi ori în devălmășie [art. 878 alin. (3) NCC]. În conformitate cu dispoziţiile art. 885 alin. (1) NCC, „drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât și faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a jusificat înscrierea”, iar potrivit art. 888 NCC, „înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autenic notarial, a hotărârii judecătoreși rămase definiivă, a cerificatului de moștenitor (...)”.

Aceste norme generale presupun, în materia vânzării de imobile, că „strămutarea proprietăţii de la vânzător la cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară” (art. 1676 NCC).

Ca normă specială, evidenţiem că, în cazurile anume prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate respecive (art. 1675 NCC).

De asemenea, în cazul contractelor electronice, potrivit art. 1245 NCC, „contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială”. Precizăm că, prin art. 5 și art. 6 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în formă electronică,

căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură elec- tronică exinsă, bazată pe un cerificat calificat nesuspendat sau nere- vocat la momentul respeciv și generată cu ajutorul unui dispoziiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce privește condiţiile și efectele sale, înscrisului sub semnătură privată, iar înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are același efect ca actul autenic între cei care l-au subscris și între cei care le reprezintă drepturile[1].

O altă excepţie de la caracterul consensual o reprezintă vânzarea moștenirii, în art. 1747 alin. (2) NCC fiind prevăzut că acest contract se încheie în formă autenică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Rezultă că, în anumite situaţii, contractul de vânzare nu este valabil decât dacă este încheiat în forma specială prevăzută de lege.

Referitor la forma contractului, în literatura de specialitate[2] s-a apreciat că dispoziţiile art. 1242 alin. (2) NCC, potrivit cărora „dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socotește valabil chiar dacă forma nu a fost respectată”, sunt aplicabile, de exemplu, vânzării unui autoturism, în care părţile au convenit încheierea contractului în formă autenică, dar l-au perfectat prin înscris sub semnătură privată.

10. Vânzarea este un contract translaiv de proprietate sau un act consituiv de obligaţii? Se pune problema dacă, în concepţia noului Cod civil, vânzarea este un contract translaiv de proprietate sau un act consituiv de obligaţii, printre care și obligaţia de a transfera pro- prietatea, iar acest transfer are loc printr-un alt act juridic. Până la 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, s-a aplicat principiul consensualismului, după modelul francez, efectul translaiv de proprietate producându-se din momentul realizării acordului de voinţă, când proprietatea trecea la cumpărător. În chip diferit, în sistemul german, vânzarea este un act consituiv de obligaţii, prin care nu se transferă dreptul de proprietate.

Prin definiţia formulată prin art. 1650 NCC au fost consacrate ambele sisteme: „Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”.

[1] Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică şi Legea 365/2002 privind comerţul electronic transpun dispoziţiile Direcivelor 1999/93/CE şi 2000/31/CE.

[2] X. Xxxxx, X. Xxxxxxxxxxxx, Insituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil,

Ed. Xxxxxxxx, Xxxxxxxx, 2012, p. 330.

Transmiterea imediată a dreptului de proprietate (la momentul încheierii vânzării), indiferent dacă s-a făcut predarea lucrului vândut sau plata preţului, operează numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii[1]:

– vânzătorul este proprietarul lucrului vândut;

– obiectul contractului este un bun determinat individual;

– lucrul vândut există;

– părţile sau legea să nu fi amânat transferul dreptului de pro- prietate.

10.1. Caracterul translaiv de proprietate al contractului de vân- zare a bunurilor mobile. Contractul de vânzare a bunurilor mobile este, în principiu, un contract translaiv de proprietate, fiind păstrat principiul clasic al vânzării translaive de proprietate. Asfel, potrivit dispoziţiilor art. 1674 NCC, „cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plăit încă”. Textul este o aplicaţie pariculară a dispoziţiei cu caracter general cuprinsă în art. 1273 alin. (1) NCC, care arată că „drepturile reale se consituie și se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”. Din formularea consacrată de art. 1273 alin. (2) NCC, rezultă că fructele bunului sau ale dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului proprietăţii bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin voinţa părţilor se dispune alfel. Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum și dis- poziţiile speciale referitoare la transferul anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile, conform art. 1273 alin. (3) NCC.

Cu privire la riscul contractului, legiuitorul subordonează regula res perit domino – adică riscul pierii fortuite a bunului este suportat de proprietar – regulii res perit debitori – riscul este al debitorului obligaţiei imposibil de executat, dacă bunul vândut piere fortuit înainte de predarea lui cumpărătorului. Asfel, „în lipsă de sipulaţie contrară, cât imp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o resituie” [art. 1274 alin. (1) NCC]. Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite

[1] X. Xxxxx, X. Xxxxxxxxxxxx, op. cit., p. 332.

a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la imp [art. 1274 alin. (2) NCC[1]].

Reglementând transmiterea succesivă a unui bun mobil, legiuitorul a prevăzut că cel care a dobândit cu bună-credinţă posesia bunului este itular al dreptului, chiar dacă itlul său are dată ulterioară. Este de bună-credinţă debitorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască obligaţia asumată anterior de înstrăinător. Pe de altă parte, dacă niciunul dintre dobânditori nu a obţinut posesia efecivă a bunului mobil corporal și creanţa fiecăruia de predare a bunului este exigibilă, art. 1275 alin. (3) NCC stabilește că va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanţa de judecată.

10.2. Excepţii de la caracterul translaiv al contractului de vânzare. În privinţa bunurilor imobile, transmiterea dreptului de proprietate asupra acestora reprezintă excepţia de la caracterul translaiv al con- tractului de vânzare, în art. 1676 NCC fiind prevăzut că „în materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietăţii de la vânzător la cum- părător este supusă dispoziţiilor de carte funciară”.

Noul Cod civil a prevăzut caracterul consituiv de drepturi al înscrierii[2] în cartea funciară, în cazul bunurilor imobile, a dreptului de proprietate, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 888 NCC[3]. Drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc atât între părţi, cât și faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a jusificat înscrierea, conform art. 885 alin. (1) NCC. În mod corelaiv, este prevăzut în mod expres că drepturile reale se pierd sau sing numai prin radierea lor din cartea funciară, cu consimţământul itularului, dat prin înscris autenic notarial [art. 885 alin. (2) NCC].

De menţionat, în legătură cu caracterul consituiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, prevederile cu caracter tranzitoriu ale art. 56 din Legea nr. 71/2011: „(1) Dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora

[1] Potrivit art. 108 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 1274 din Codul civil privi- toare la transferul riscurilor în contractele translaive de proprietate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil.

[2] Art. 557 alin. (4) NCC prevede că: „Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888”.

[3] Înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autenic notarial, a hotărârii judecătoreşi rămase definiivă, a cerificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile administraive, în cazurile în care legea prevede aceasta, con- form art. 888 NCC.

în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administraiv-teritorială și deschiderea, la ce- rere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respecive, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului și a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

(2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, consituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi”.

Alte excepţii prevăzute de legiuitor în sensul că transferul imediat al dreptului de proprietate și al riscurilor nu operează privesc:

a) Vânzarea bunului altuia, reglementată de art. 1683 NCC, când vânzătorul, la momentul încheierii contractului asupra unui bun indi- vidual determinat, nu este proprietarul acestui bun; vânzarea este valabilă, legiuitorul prevăzând chiar prin definiţia contractului că vân- zătorul transmite sau se obligă să transmită proprietatea unui bun;

b) Vânzarea bunurilor de gen care trebuie individualizate ulterior; transferul dreptului de proprietate și al riscurilor pieirii fortuite se produce în momentul individualizării acestor bunuri. În subsecţiunea Transmiterea proprietăţii sau a dreptului vândut vom analiza[1] dispo- ziţiile art. 1678 NCC, care arată că „atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numă- rare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului”;

c) În cazul obligaţiilor alternaive[2], proprietatea și riscurile se transferă diferit în funcţie de obiectului contractului, dacă este un bun individual determinat sau un bun de gen. Dacă vânzarea are ca obiect mai multe lucruri certe (determinate), proprietatea se transferă numai în momentul alegerii, întrucât prin alegere este individualizat bunul care urmează a fi dobândit de cumpărător. Dacă cele două obiecte alternaive sunt lucruri de gen, pentru transmiterea proprietăţii este necesar ca, pe lângă alegere, bunul să fie individualizat.

Supunem atenţiei modul de reglementare a obligaţiilor alternaive, apreciind că formularea prevăzută de alin. (2) al art. 1461 NCC con- travine celei din art. 1029 X. xxx. 1864, care arăta că „obligaţia este simplă, deși contractată cu mod alternaiv, dacă unul din două lucruri

[1] A se vedea infra, paragraful nr. 49.

[2] Obligaţia este alternaivă atunci când are ca obiect două prestaţii principale, iar executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligaţie. Obligaţia rămâne alternaivă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una dintre prestaţii era imposibil de executat, potrivit art. 1461 NCC.

promise nu poate fi obiectul obligaţiei”. Noua reglementare a fost criicată, apreciindu-se că este de neconceput ca o obligaţie să fie con- siderată alternaivă, deși una dintre prestaţii, chiar de la nașterea sa, este imposibil de executat, deci nu poate fi apreciată ca o veritabilă prestaţie, care să consituie obiect al obligaţiei alternaive, cu atât mai mult atunci când acest lucru este cunoscut părţilor[1]. S-a apreciat că formularea din Codul lui Xxxxxxxx este mai riguroasă și că atunci când ambele părţi au cunoscut faptul că una dintre prestaţii este imposibil de executat, obligaţia este simplă, și nu alternaivă.

În ceea ce privește suportarea riscurilor, art. 1464 NCC prevede că debitorul care are alegerea prestaţiei[2] este obligat, atunci când una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat chiar din culpa sa, să execute cealaltă prestaţie. Dacă, în același caz, ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu privire la una dintre prestaţii este cauzată de culpa debitorului, acesta este ţinut să plă- tească valoarea prestaţiei care a devenit ulima imposibil de executat. Dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului și înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere, obligaţia se singe (art. 1466 NCC);

d) Vânzarea bunurilor viitoare; această vânzare reprezintă o altă excepţie de la transferul imediat al dreptului de proprietate și al ris- curilor, cumpărătorul dobândind proprietatea în momentul în care bunul individual determinat a fost executat sau terminat, iar în cazul bunurilor de gen, prin individualizare. Este cazul bunurilor care urmează a fi confecţionate sau al recoltelor viitoare. În privinţa construcţiilor, le- giuitorul a prevăzut, în art. 1658 alin. (1) NCC, că sunt aplicabile dispo- ziţiile corespunzătoare în materie de carte funciară;

e) Contractele în care părţile au amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială pentru un moment ulterior încheierii contrac- tului. Precizăm că momentul ulterior al transferului dreptului de pro- prietate nu trebuie confundat cu momentul predării bunului după încheierea contractului. Părţile pot amâna printr-un termen suspensiv transferul proprietăţii – de exemplu, până la data plăţii preţului bu- nului vândut – sau până la realizarea unei condiţii suspensive. De alfel, legiuitorul a reglementat expres rezerva proprietăţii prin art. 1684 NCC, stabilind că „sipulaţia prin care vânzătorul își rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a preţului este valabilă chiar dacă bunul

[1] G. Chiorniţă, X. Xxxxxx, op. cit., p. 56.

[2] Art. 1462 NCC prevede că: „(1) Alegerea prestaţiei prin care se va singe obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului în care este acordată în mod expres creditorului.

(2) Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea în termenul care îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine celeilalte părţi”.

a fost predat. Această sipulaţie nu poate fi însă opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege, după natura bunului”.

Dacă în cazul condiţiei suspensive[1], aceasta are ca efect amânarea transferului proprietăţii până la realizarea evenimentului, termenul suspensiv[2] afectează transferul proprietăţii numai dacă părţile au prevăzut expres acest lucru. Dacă părţile nu au prevăzut în contract acest aspect, termenul suspensiv va afecta numai executarea obli- gaţiilor din contract, nu și transferul proprietăţii.

Cu privire la insituţia termenului, trebuie subliniat elementul de noutate adus prin dispoziţiile art. 1415 NCC, respeciv stabilirea judiciară a termenului[3]. Posibilitatea stabilirii judiciare a termenului era recunoscută, până la momentul adoptării noului Cod civil, numai sub forma termenului de graţie, iar lipsa de rigoare a părţilor în în- cheierea unor convenţii poate face necesară intervenţia instanţei sub aspectul fixării unui termen, dacă acesta este impus chiar de natura obligaţiei.

Cu privire la condiţia suspensivă, trebuie menţionate dispoziţiile art. 1407 alin. (3) NCC, care arată că „atunci când condiţia suspensivă produce efecte retroacive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca și cum obligaţia ar fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile și, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor”. Acest text are ca scop consacrarea valabilităţii actelor juridice încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă (deci cel care, pracic, nu are un drept real

[1] Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei, potrivit art. 1400 NCC.

[2] Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei, potrivit art. 1412 alin. (1) NCC.

[3] Atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de imp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări. Instanţa poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat. Cererea pentru sta- bilirea termenului se soluţionează potrivit regulilor aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data încheierii contractului, prevede art. 1415 NCC.

Potrivit art. 1102 din Legea nr. 71/2011, introdus prin O.U.G. nr. 79/2011, asfel cum a fost modificată prin art. I pct. 22 din Legea nr. 60/2012, dispoziţiile art. 1415 NCC sunt aplicabile ori de câte ori, potrivit legii sau contractului, debitorul sau, după caz, itularul unui drept ori facultăţi trebuie să execute o obligaţie sau o prestaţie, să accepte ori să exercite un drept sau o facultate ori, după caz, să adere la un contract, deşi nici legea şi nici contractul nu prevăd un termen în acest scop.

asupra bunului) în situaţia în care condiţia se împlinește. Această normă presupune aplicarea principiului securităţii actelor juridice și al menţinerii acestora, în măsura în care nicio normă legală nu interzice acest lucru;

f) Vânzarea cu plata preţului în rate și rezerva proprietăţii, regle- mentată prin art. 1755 NCC; această normă arată că „atunci când, într-o vânzare cu plata preţului în rate, obligaţia de plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândește dreptul de proprietate la data achitării ulimei rate din preţ; riscul bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia”.

11. Aplicarea unor reguli de la vânzare. Vânzarea consituie drep- tul comun pentru alte contracte translaive de drepturi. În doctrină[1], s-a mai reţinut, drept caracter al vânzării, faptul că acest contract re- prezintă dreptul comun pentru alte contracte translaive de drepturi, în condiţiile prevăzute de art. 1651 NCC.

Marea majoritate a contractelor au ca efect transmiterea unui drept, asfel că regula consacrată de art. 1651 NCC[2] este larg aplicabilă. Ea presupune ca obligaţiilor înstrăinătorului să li se aplice, în mod corespunzător, dispoziţiile din capitolul privind obligaţiile vânzătorului, dacă din prevederile aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă alfel. Această reglementare derogă de la regula aplicării normelor prevăzute de lege pentru un contract special numai în cazurile și condiţiile stabilite expres. Principiul este consacrat de art. 10 NCC, care prevede că „legile care derogă de la o dispoziţie generală (…) se aplică numai în cazurile expres și limitaiv prevăzute de lege”.

Trebuie aminite și dispoziţiile art. 1168 NCC, normă derogatorie de la principiul cuprins de art. 10 NCC, care arată că în cazul contractelor nenumite se aplică prevederile generale din materia obligaţiilor, iar dacă aceste dispoziţii nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privi- toare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

Legiuitorul de la 2009 a preferat aplicarea dispoziţiilor privind obligaţiile vânzătorului tuturor contractelor prin care se transmite un drept. Conform art. 10 NCC, dacă obligaţiile înstrăinătorului într-un contract având ca efect transmiterea unui drept nu au fost reglementate prin convenţia părţilor sau prin norme speciale, ar trebui să se aplice regulile din partea generală a dreptului obligaţional. Aricolul 1651 NCC

[1] X. Xxxxx, X. Xxxxxxxxxxxx, op. cit., p. 333.

[2] Potrivit art. 1651 NCC, „dispoziţiile (…) privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract, având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă alfel”.

tranșează situaţia obligaţiilor înstrăinătorului în cazul altor raporturi contractuale având ca efect transmiterea unui drept.

Cu itlu de exemplu, în contractele în care renta viageră sau între- ţinerea se consituie în schimbul transmiterii proprietăţii sau a unui dezmembrământ asupra unui imobil, este indicat ca părţile să prevadă următoarele: în temeiul art. 1651 NCC, înstrăinătorul este ţinut să îndeplinească toate obligaţiile vânzătorului prevăzute de art. 1672, art. 1685 și art. 1695[1].

[1] Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Codul civil al României.

Îndrumar notarial, vol. II, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşi, 2011, p. 13.

II. REGLEMENTARE ŞI JURISPRUDENȚĂ 15

PARTEA A II-A. REGLEMENTARE

ŞI JURISPRUDENŢĂ

Titlul IX. Diferite contracte speciale Capitolul I. Contractul de vânzare Secţiunea 1. Dispoziţii generale

§ 1. Domeniul de aplicare

Art. 1.650. Noţiune. (1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului pro- prietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.

(2) Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864 ► Art. 1294. Vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăi celei dintâi preţul lui.

JURISPRUDENŢĂ

1. Definiţia vânzării-cumpărării priveşte contractul prin care se strămută/ transmite în schimbul unui preţ orice drept, şi nu doar cel de proprietate, precum un alt drept real sau un drept de creanţă. Rezoluţiunea contractelor sinalagmaice se jusifică atunci când neîndeplinirea culpabilă a unei obligaţii lipseşte de suport juridic obligaţia reciprocă, impunând asfel desfiinţarea întregului contract. Părţile şi-au îndeplinit obligaţiile născute din contractul de vânzare: prin chiar actul în cauză s-a transmis (nuda) proprietate asupra apartamentului – art. 1295 C. civ. 1864 [art. 1674-1675 NCC, n.n.], iar preţul a fost achitat anterior autenificării (C.A. Constanţa,

x. xxx., min. şi fam., mun. şi asig. soc., dec. nr. 337/2009, în X. Xxxxxx,

X. Xxxxxxxxx, Contractul de vânzare. Pracică judiciară şi reglementarea din noul Cod civil, Ed. Xxxxxxxx, Xxxxxxxx, 2011, p. 423).

2. Uzufructul este un drept real principal, esenţialmente temporar, care conferă itularului său, numit uzufructuar, dreptul de a exercita asupra bu- nului atributele posesiei şi folosinţei, cu obligaţia de a-i conserva substanţa şi de a-l resitui proprietarului la încetarea uzufructului. Consituirea uzu-

fructului se realizează, cel mai adesea, prin acte între vii. În ipoteza consi- tuirii indirecte (retenţia), proprietarul bunului înstrăinează nuda proprietate şi, printr-o clauză inserată în contract, reţine pentru sine uzufructul. Odată consituit uzufructul, uzufructuarul are dreptul să folosească lucrul şi să-i culeagă fructele, drept consacrat de art. 521 C. civ. 1864 [art. 709 NCC, n.n.], iar nudul proprietar trebuie să se abţină de la orice act sau fapt prin care ar împiedica sau tulbura exerciţiul normal al uzufructului (art. 539 C. civ. 1864). Nu poate fi considerată fapt de tulburare a exerciţiului uzufructului folosirea de către nudul proprietar a unei părţi din imobil, cu acceptul uzufructuarului. În asemenea situaţii, acţiunea uzufructuarului privind rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, pe moiv că nudul proprietar nu i-a respectat dreptul de uzufruct consituit prin clauza inserată în contract, nu este întemeiată, nefiind îndeplinite condiţiile la care se referă art. 1020-1021 C. civ. 1864 (C.A. Iaşi, dec. civ. nr. 1531/1998, în X. Xxxxxx, X. Xxxxx, M.-X. Xxxxxxxxx, Codul civil adnotat, vol. I, art. 1-649, Ed. Xxxxxxxx, Xxxxxxxx, 2008, p. 374).

3. Prin acţiunea formulată, reclamanta şi-a revendicat dreptul de uzufruct, făcând dovada acelei calităţi şi a faptului că nu se poate exercita acel drept asupra părţii de imobil stăpânite de pârâţi. Nu se pune problema că părţile au unităţi locaive disincte, atâta vreme cât prin contractul încheiat reclamanta şi-a rezervat dreptul de uzufruct viager asupra lucrului vândut, iar nu asupra părţii din imobil care i-a rămas. Proprietarul nu poate vătăma dreptul uzufructuarului în niciun mod, or, pârâţii folosesc partea din imobil asupra căreia reclamanta are drept de uzufruct viager, împiedicând-o în exercitarea acelui drept, ceea ce jusifică admiterea acţiunii (C.A. Piteşi, dec. nr. 2728/1998, în X. Xxxxxx, X. Xxxxx, M.-X. Xxxxxxxxx, Codul civil adnotat, vol. I, p. 374-375).

4. Reclamantul, care prin actul de vânzare-cumpărare şi-a rezervat un drept de uzufruct asupra imobilului înstrăinat recurenţilor, păstrează dreptul asupra întregului bun, chiar dacă soţia sa, beneficiara uzufructului consituit prin acelaşi act, este în prezent decedată. Este de principiu că, atunci când uzufructul s-a consituit în favoarea a două persoane, după decesul uneia, cealaltă păstrează dreptul asupra întregului bun, uzufructul durând până la decesul ulimului beneficiar. Deoarece, potrivit art. 521

C. civ. 1864 [art. 709 NCC, n.n.], principalul drept al uzufructuarului este folosinţa lucrului şi culegerea fructelor, recurenţii nu au un drept legiim pentru păstrarea folosinţei unei părţi din imobil. Ei pot folosi bunul ca toleraţi, cu îngăduinţa uzufructuarului, dar numai cât imp uzufructuarul este de acord cu acest fapt, nerezultând din conţinutul art. 517 şi urm.

C. civ. 1864 [art. 703 NCC, n.n.], că nudul proprietar ar avea dreptul de a se folosi de lucru pe durata uzufructului. Cum în prezent reclamantul (uzufructuarul) nu mai acceptă ca recurenţii să locuiască în imobil, în mod

corect s-a dispus evacuarea pârâţilor-recurenţi, care nu i-au opus acestuia un drept legiim pentru folosirea bunului (C.A. Iaşi, dec. civ. nr. 687/2000, în X. Xxxxxx, X. Xxxxx, M.-X. Xxxxxxxxx, Codul civil adnotat, vol. I, p. 315).

5. Nuda proprietate conferă numai un drept de dispoziţie asupra bunului imobil, iar uzufructul conferă itularului acestui drept celelalte prerogaive, respeciv folosinţa şi posesia. În conformitate cu dispoziţiile art. 517 [art. 709 NCC, n.n.], art. 518 [art. 704 NCC, n.n.] şi art. 534 C. civ. 1864 [art. 715 NCC, n.n.], uzufructuarul se poate bucura el însuşi sau poate închiria altuia ori ceda exerciţiul dreptului său, iar nudul proprietar nu se mai poate prevala de dispoziţiile art. 480 C. civ. 1864 [art. 555 NCC, n.n.], pentru a cere evacuarea celui care, cu îngăduinţa uzufructuarului, foloseşte bunul imobil. Xxxxx, s-a reţinut din extrasul de carte funciară că imobilul a fost cumpărat de reclamantă de la vânzătoarea care şi-a păstrat un drept de uzufruct viager asupra imobilului. Întrucât reclamanta are numai nuda proprietate, ea poate uza numai de unul dintre atributele de proprietate, respeciv dispoziţia imobilului. Uzufructuara a acceptat ca pârâtul, care este concubinul său, să locuiască împreună cu ea în imobilul în liigiu. În aceste condiţii, s-au ignorat dispoziţiile art. 517 [art. 709 NCC, n.n.], art. 518 [art. 709 NCC, n.n.] şi art. 534 C. civ. 1864 [art. 715 NCC, n.n.], potrivit cărora uzufructuarul poate închiria sau ceda exerciţiul dreptului său, cu atât mai mult cu cât, în speţă, poate tolera folosinţa imobilului de către o altă persoană. Prin urmare, în cauză nu erau incidente dispoziţiile art. 480 C. civ. 1864 [art. 709 NCC, n.n.], reclamanta neavând dreptul la o asfel de acţiune legată de folosinţa imobilului, atributele legate de folosinţa imobilului fiind conferite prin lege exclusiv uzufructuarului (C.A. Timişoara, dec. civ. nr. 477/1999, în X. Xxxxxx, X. Xxxxx, M.-X. Xxxxxxxxx, Codul civil adnotat, vol. I, p. 316).

6. Din dispoziţiile art. 517 C. civ. 1864 [art. 709 NCC, n.n.] rezultă că uzu- fructul este un drept real principal derivat, esenţialmente temporar, asu- pra unui bun ce aparţine în proprietate unei alte persoane, ce conferă itularului său, numit uzufructuar, atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a-i conserva substanţa şi de a-l resitui proprietarului la înce- tarea uzufructului. Potrivit dispoziţiilor art. 557-558 C. civ. 1864, acest drept încetează în situaţiile expres prevăzute de lege, iar în cauză nu se evidenţiază niciuna din aceste situaţii. Dimpotrivă, pârâtul asigură o bună conservare a imobilului, iar reclamantul nu a făcut dovada exercitării abuzive a dreptului de uzufruct de către pârât, în sensul de a-i aduce strică- ciuni ori de a-l lăsa să se degradeze din lipsă de întreţinere. Xxxxxxx fapt al desfacerii căsătoriei sale cu celălalt uzufructuar nu poate duce la singerea dreptului de uzufruct al pârâtului. Instanţa de apel a ignorat dovezile din care rezultă cu ceritudine că pârâtul s-a ocupat de buna întreţinere a apartamentului ce consituie obiectul dreptului de uzufruct, a achitat

toate taxele aferente şi, chiar dacă nu locuieşte efeciv în imobil, legea îi permite să beneficieze de fructele civile ale bunului (C.A. Timişoara, s. civ., dec. nr. 2305/2002, în X. Xxxxxx, X. Xxxxx, M.-X. Xxxxxxxxx, Codul civil adnotat, vol. I, p. 316-317).

7. Cesiunea unei creanţe, făcută cu itlu oneros, fiind o vânzare, după acesta reiese din termenii art. 1396 şi art. 1397 C. civ. 1864 [art. 1585 NCC, n.n.], şi o vânzare neputând avea fiinţă fără un preţ determinat sau determinabil după clauzele contractului, de aici rezultă că e nulă orice cesiune de creanţă în care părţile nu au sipulat niciun preţ (Trib. Putna,

C. Jud. 58/904, în X. Xxxxxxxx, Codul civil adnotat, vol. III, Ed. All Xxxx, Xxxxxxxx, 2002, p. 375).

8. Orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni, iar pentru validitatea cesiunii nu este necesar consimţământul debitorului cedat, el devenind terţ faţă de convenţia dintre cedent şi cesionar, fiind obligatorie doar noificarea făcută de una dintre părţile contractante debitorului cedat, obligaţie îndeplinită de către cedent. Lipsa de interes a debitorului cedat în promovarea acţiunii a fost în mod corect reţinută, deoarece este lipsit de relevanţă pentru el către cine face plata la care a fost obligat prin itlul executoriu, în condiţiile în care nu şi-a executat de bunăvoie obligaţia. Operaţiunea de cesiune de creanţă a avut loc pe parcursul executării silite, procedură pornită la cererea pârâtei cedente, tocmai din cauza neexecutării obligaţiei de bunăvoie de către debitorul recurent. Imobilul a fost vândut la licitaţie, iar prin cesiunea de creanţă persoana creditorului s-a schimbat, debitorul fiind ţinut să achite debitul către noul creditor, asfel că nu se poate reveni la situaţia anterioară, în sensul ca imobilul să reintre în patrimoniul apelantului debitor (C.A. Timişoara, s. civ., dec. nr. 952/2008, în Jurindex şi în Contractul de vânzare, p. 418).

9. Pentru a se determina natura şi caracterul unui contract, nu e de ajuns numai a se stabili că s-a convenit asupra unui lucru comerciabil şi s-a fixat un preţ, pentru ca numai printr-acesta contractul să consituie o adevărată vânzare. Ci urmează a se examina intenţiunea şi scopul ce şi-au propus părţile în momentul contractării pentru a se putea califica natura contractului. Preţul sipulat într-o convenţiune nu-i imprimă necesarmente şi caracterul de vânzare, deoarece şi o donaţiune poate fi făcută sub condiţiunea unor redevenţe şi chiar a unei sume numărate, destul numai ca obligaţiunea principală să fi avut de obicei o libertate (Apel Buc. I, 60 Marie 8/82, Dreptul 45/82, în X. Xxxxxxxx, Codul civil adnotat, vol. III, p. 373).

10. Contractul, ca acord de voinţă al părţilor, se încheie doar ca urmare a unei concordanţe depline între oferta de a contracta şi acceptarea acelei oferte. Simpla ofertă de a contracta făcută de către una dintre părţi nu

produce efecte juridice în lipsa consimţământului valabil exprimat şi a acceptării acesteia de către cealaltă parte (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 35/2009, xxx.xxx.xx).

11. Lipsa discernământului în exprimarea voinţei nu relevă inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia, care nu atrage decât nulitatea relaivă a actului. Prin urmare, acţiunea vânzătorului este prescrip- ibilă în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Terţul faţă de contractul de vânzare-cumpărare nu are calitate procesuală prin invocarea dreptului la acţiune oblică, în temeiul art. 974 C. civ. 1864 [art. 1560 NCC, 116 LPA, n.n.], în lipsa unei creanţe, lichide şi exigibile, care să-i confere calitatea de creditor al părţii care cere anularea contractului de vânzare-cumpărare. Este adevărat că nulitatea relaivă poate fi invocată şi de creditorii chirografari, pe calea acţiunii oblice, în conformitate cu prevederile art. 974 C. civ. 1864, însă reclamanta şi-a înstrăinat definiiv dreptul de proprietate asupra imobilului în liigiu, printr-un contract de vânzare-cumpărare, şi nu de întreţinere. Or, ca urmare a înstrăinării apartamentului, reclamanta nu are un itlu executoriu prin care să-i fie constatată creanţa, nu are calitatea de creditoare şi, pe cale de consecinţă, nu are calitate procesuală acivă în a solicita, pe calea acţiunii oblice, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, pentru lipsa discernământului (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 3255/2005, www. xxx.xx şi în Contractul de vânzare, p. 72).

12. Nulitatea contractului de vânzare-cumpărare este opozabilă şi terţilor dobânditori cu itlu oneros şi de bună-credinţă, pentru că desfiinţarea acestui act s-a întemeiat, în principal, pe lipsa discernământului vânzăto- rului în momentul încheierii acestuia. Interesul ocroirii persoanei lipsite de discernământ, chiar dacă este vorba de o persoană majoră – nepusă sub interdicţie judecătorească – trebuie să primeze faţă de interesul securităţii circuitului civil, care impune apărarea terţilor de bună-credinţă. Acestora le rămâne o acţiune personală, fundamentată pe contract, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin desfiinţarea actului respeciv. Este neîntemeiată criica referitoare la faptul că vânzătorul a avut discernământul păstrat în momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care din raportul de experiză medico-legală psihiatrică efectuat rezultă că vânzătorul a avut discernământul abolit în momentul încheierii actului respeciv (C.S.J., s. civ., dec. nr. 3841/2003, xxx.xxx.xx).

13. Potrivit prevederilor art. 953 C. civ. 1864 [art. 1206 NCC, n.n.], coroborate cu cele ale art. 954 C. civ. 1864 [art. 1207 NCC, n.n.], este anulabilă con- venţia care are la bază vicierea consimţământului prin manopere frau- duloase folosite de una dintre părţile contractante, manopere ce au pro- vocat eroarea celeilalte părţi asupra substanţei obiectului contractului.

Eroarea asupra substanţei obiectului actului juridic are în vedere, din punct de vedere subieciv, acea calitate a obiectului sau alte elemente ale acestuia (în speţă, anul fabricaţiei vehiculului de care depindea posi- bilitatea înmatriculării pentru circulaţia pe drumurile publice) pe care părţile le-au avut în vedere atunci când au încheiat convenţia şi a căror existenţă, presupusă sau reală, le-a determinat să contracteze (C.S.J., s. com., dec. nr. 1574/1997, în Contractul de vânzare, p. 75).

14. Din dispoziţiile art. 1173 X. xxx. 1864 rezultă că actul autenic (de vânzare) se bucură de prezumţia de validitate, iar proba contrară trebuie făcută de cei care îl contestă. Conform art. 948 [art. 1179 NCC, n.n.], raportat la art. 966 şi urm. C. civ. 1864 [art. 1236 NCC, n.n.], cauza actului juridic trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală. Pe de altă parte, art. 967 C. civ. 1864 [art. 1239 NCC, n.n.] insituie prezumţiile relaive de existenţă şi validitate a cauzei actului juridic. Întrucât în favoarea pârâţilor funcţionează de drept prezumţia relaivă, revenea reclamantului sarcina de a proba nevalabilitatea cauzei actului juridic (contract de vânzare) încheiat. Instanţa apreciază că probele administrate în cauză nu sunt de natură să înlăture prezumţiile menţionate (Trib. Iaşi, dec. nr. 570/2010, xxx.xxxxxxxxxxxxx.xxx). Notă. În noul Cod civil, potrivit art. 1236 alin. (1), cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. Noua reglementare păstrează şi prezumţiile de existenţă şi de validitate a cauzei, art. 1239 alin. (2) NCC prevăzând că existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară. În plus, conform alin. (1) al aceluiaşi aricol, contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută.

15. O cauză de nulitate priveşte lipsa cauzei contractului de vânzare-cum- părare, vânzarea fiind ficivă, deoarece, în realitate, bunul nu s-a transmis din posesia vânzătorului în posesia cumpărătorului şi nu s-a plăit niciun preţ, împrejurări recunoscute de părţile în liigiu, iar potrivit dispoziţiilor art. 966 C. civ. 1864 [art. 1236 NCC, n.n.], obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect (C.A. Craiova, s. min. şi fam., dec. nr. 117/2007, în Contractul de vânzare, p. 49).

16. În contractul de vânzare-cumpărare, contract numit, dacă scopul me- diat este licit (scopul imediat fiind prevăzut de lege), şi cauza este licită. Pentru a consitui moiv de nulitate absolută, reaua-credinţă a părţilor trebuie raportată la cauză, ca element esenţial al contractului, şi nu apre- ciată în mod abstract. Deşi prejudiciul cauzat beneficiarului promisiunii de vânzare-cumpărare este incontestabil şi a putut fi prevăzut de părţi, el nu a reprezentat scopul tranzacţiei, asfel încât cauza este licită şi be- neficiarul promisiunii de vânzare-cumpărare nu este îndreptăţit decât la despăgubiri, în condiţiile dovedirii tuturor elementelor răspunderii civile. Indiferent de poziţia promitentului-vânzător, dacă terţul a fost