Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu

Conf. univ. dr. Xxxxxxx-Xxxxxxx Xxxxxxxx

Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

Dreptul transporturilor

Contracte specifice activităţii de transport

Ediţia a 6-a, revizuită şi adăugită

Capitolul al III-lea Teoria generală a contractului

de transport de bunuri

§ 1. Sediul materiei

1.1. Principalele acte normative care configurează teoria generală

a contractului de transport de bunuri

83. Principalele acte normative care configurează teoria generală a contractului de transport de bunuri sunt: Codul civil (Legea nr. 287/2009)[1], Legea de punere în aplicare a Codului civil (Legea nr. 71/2011[2]) şi O.G. nr. 19/1997 privind transporturile.

84. În ceea ce priveşte Codul civil (Legea nr. 287/2009), în materia contractului de transport de bunuri interesează, îndeosebi, art. 1955‑2001. Dintre textele de lege menţionate, unele (secţiunea 1 „Dispoziţii generale” sunt aplicabile oricărui contract de transport (indiferent de modul de transport – feroviar, rutier, naval sau aerian ori de obiectul transportului – bunuri sau persoane). Restul textelor de lege (secţiunea a 2‑a „Contractul de transport de bunuri” include norme juridice aplicabile doar anumitor contracte de transport, respectiv contractelor de transport de bunuri. Din această perspectivă, a obiectului transportului, normele din secţiunea a 2‑a apar ca norme speciale prin raportare la secţiunea 1, fiind aplicabile

[1] Pentru un comentariu asupra prevederilor Codului civil referitoare la contractul de transport de bunuri, a se vedea A.‑X. Xxxxxxxx, X.‑Al. Xxxxxxxx, Comentariu cu privire la art. 1955‑2001, în Fl.‑X. Xxxxx, X. Xxxxxxx, X. Xxxxxxxxxxxxxxx,

X. Xxxxxxx (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2‑a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 2106‑2146; X. Xxxxxxxx, Contractul de transport, în X. Xxxxxxx, Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul III. Partea a II‑a. Cartea a V‑a (art. 1650‑2499). Contracte speciale. Garanţii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 276‑385; A. Cotuųiu, Contractul de transport, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 46‑180; X. Xxxxxxx, Dreptul transporturilor. Contracte de transport de bunuri, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 57‑167;

X. Xxxxx, X. Fierbinųeanu, Dreptul contractelor civile şi comerciale. Teorie, jurisprudență, modele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, p. 284‑308.

[2] Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind

Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011), cu ultima modificare adusă prin

O.U.G. nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe (M. Of. nr. 85 din 4 februarie 2016).

doar contractelor de transport de bunuri, nu şi celor de persoane[1]. Totuşi, din perspectiva modurilor de transport la care se aplică, toate normele din Codul civil sunt norme generale, fiind incidente oricare ar fi modul de transport. Prin raportare la acestea au caracter de norme speciale reglementările vizând contractele de transport pe căile feroviare, rutiere, navale etc.

85. În ceea ce priveşte Legea de punere în aplicare a Codului civil (Legea nr. 71/2011), în materia contractului de transport de bunuri interesează, îndeosebi, art. 141. Acesta reglementează probleme de drept tranzitoriu, referitoare la legea care guvernează răspunderea trans‑ portatorului şi a expeditorului.

86. În ceea ce priveşte O.G. nr. 19/1997 privind transporturile, în materia contractului de transport de bunuri interesează, îndeosebi, art. 1, art. 5 şi art. 19‑23. În primul rând, acestea consacră faptul că actul normativ are caracter de normă generală, din perspectiva modurilor de transport, aplicându‑se tuturor modurilor de transport (rutier, feroviar, naval şi aerian). În al doilea rând, reglementarea menţionată contribuie la configurarea sferei persoanelor care pot încheia contracte de transport.

1.2. Corelaţia dintre Codul civil şi actele normative adoptate anterior intrării sale în vigoare

87. Ca regulă, relaţia dintre Codul civil şi actele normative anterioare este reglementată de art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011. Potrivit acestuia din urmă, „orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale”, se abrogă.

88. Prin excepţie, în materia contractului de transport, art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011 nu îşi găseşte aplicare sub aspectul abrogării legilor speciale prin Codul civil. Aceasta, întrucât prin art. 1958 alin. (1)

C. civ. se reglementează faptul că dispoziţiile Codului civil referitoare la contractul de transport se aplică numai în măsura în care nu se dispune altfel prin legile speciale. Rezultă deci că, în măsura în care se dispune

[1] Sub imperiul Codului comercial, în absenţa unor reglementări cu privire la contractul de transport de persoane, prevederile referitoare la contractul de transport de bunuri se aplicau, în măsura compatibilităţii, şi contractului de transport de persoane – a se vedea, în acest sens, Gh. Xxxxxxx, Dreptul transporturilor, ed. a 2‑a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 18; O. Căpăųînă, Gh. Xxxxxx, Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 45.

altfel prin legile speciale, se vor aplica acele dispoziţii, neoperând efectul abrogator al art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011.

1.3. Aspecte de drept tranzitoriu în materia contractului de transport de bunuri

89. Înainte de data de 1 octombrie 2011, regimul juridic al contractului de transport a fost reglementat, în principal, prin Codul comercial (art. 413‑441). În prezent, aceste dispoziţii legale nu şi‑au pierdut relevanţa juridică. Astfel, potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011, contractele încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011 rămân guvernate de legea în vigoare la data încheierii lor în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea lor. Transpunând această normă generală în materia contractului de transport şi coroborând‑o cu dispoziţiile art. 141 din Legea nr. 71/2011, rezultă o regulă şi o excepţie:

Regula: contractele de transport încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011 sunt guvernate de Codul comercial în ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea lor.

Excepţia: răspunderea transportatorului şi a expeditorului este guvernată de legea în vigoare la data producerii evenimentului care a cauzat prejudiciul[1].

Prin urmare:

1. Dacă evenimentul care a produs prejudiciul s‑a produs înainte de 1 octombrie 2011, răspunderea va fi guvernată de Codul comercial (la fel ca şi toate celelalte aspecte ţinând de contractul de transport);

2. Dacă evenimentul care a produs prejudiciul a avut loc începând cu data de 1 octombrie 2011, răspunderea va fi guvernată de Codul civil (spre deosebire de toate celelalte aspecte ţinând de contractul de transport, care vor fi guvernate de Codul comercial).

§ 2. Calificarea unui contract drept contract de transport de bunuri

2.1. Regula pe baza căreia se realizează calificarea

90. Calificarea unui contract drept contract de transport de bunuri se realizează pe baza analizei obiectului contractului. Astfel, dacă obiectul

[1] Prezintă importanţă data la care a avut loc producerea evenimentului care a cauzat prejudiciul, şi nu data la care cel prejudiciat ar fi aflat de el.

contractului[1] este reprezentat de o operaţiune de transport de bunuri, aşa cum aceasta este configurată de Codul civil, contractul este un contract de transport de bunuri. Apare deci necesară cunoaşterea trăsăturilor esenţiale ale operaţiunii de transport de bunuri, în configurarea Codului civil. Identificarea acestor trăsături cu privire la obiectul unui contract are drept consecinţă calificarea sa drept contract de transport de bunuri.

2.2. Identificarea trăsăturilor esenţiale ale operaţiunii de transport

de bunuri – obiect al contractului de transport de bunuri

91. Trăsăturile esenţiale ale operaţiunii de transport de bunuri, ca obiect al contractului de transport, rezultă din coroborarea art. 1955 C. civ. (cuprinzând definiţia legală a contractului de transport) cu art. 1958 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 1955 C. civ., contractul de transport de bunuri este contractul prin care o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte un bun dintr‑un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite.

92. Din analiza definiţiei rezultă deci că se realizează o operaţiune de transport în măsura în care una dintre părţile contractante îşi asumă obligaţia de a transporta un bun[2], iar alta pe aceea de a plăti un preţ. Doar asumarea simultană a ambelor obligaţii conduce la existenţa unei

[1] Cu privire la obiectul contractului, a se vedea X. Xxxxx, X.X. XxXxxxxxxx, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2‑a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 164 şi urm.; X. Xxxxx, Comentariu cu privire la art. 1225 din Codul civil, în Fl.‑X. Xxxxx, X. Xxxxxxx, X. Xxxxxxxxxxxxxxx, X. Xxxxxxx (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2‑a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1364 şi urm.

[2] În definiţia legală se menţionează expres că obligaţia de a transporta un

bun trebuie asumată cu titlu principal. Referirea la asumarea cu titlu principal a obligaţiei are ca scop tocmai să sublinieze faptul că această obligaţie este o trăsătură esenţială a obiectului contractului de transport. Altfel spus, operaţiunea juridică reprezentând obiectul contractului de transport presupune cu necesitate asumarea obligaţiei de a transporta un bun. În aceste condiţii, în măsura în care una dintre părţile contractului îşi asumă şi obligaţia de a transporta un bun, însă nu ca obligaţie principală, ci ca obligaţie accesorie, alături de o altă obligaţie principală, contractul încheiat nu poate fi calificat drept contract de transport. Raţiunea este aceea că obligaţia de a transporta un bun nu caracterizează obiectul acestui contract, fiind doar un element de conţinut al contractului.

operaţiuni de transport de bunuri. Fiecare dintre cele două obligaţii este deci o obligaţie caracteristică a operaţiunii de transport de bunuri, având natura juridică a unei trăsături esenţiale a acesteia.

Potrivit art. 1958 alin. (2) C. civ., cu titlu de excepţie, obligaţia de a plăti o sumă de bani poate lipsi din configurarea operaţiunii de transport de bunuri. Excepţia este incidentă în cazul în care persoana care şi‑a asumat obligaţia de a transporta un bun realizează activitate de transport în interes public. În acest caz, transportatorul este ţinut numai de o obligaţie de prudenţă şi diligenţă.

ÎN CONCLUZIE

Ca regulă, pentru a fi în prezenţa operaţiunii de transport de bunuri trebuie asumate simultan obligaţia de a transporta un bun şi obligaţia de a plăti un preţ.

Prin excepţie, pentru a fi în prezenţa unei operaţiuni de transport de bunuri este suficientă exclusiv asumarea obligaţiei de a transporta un bun.

2.3. Obligaţia de a transporta un bun – trăsătură esenţială a opera­ ţiunii de transport de bunuri

93. Pentru a stabili dacă una dintre părţile contractante şi‑a asumat obligaţia de a transporta un bun trebuie verificată prestaţia la care s‑a obligat această parte contractantă, adică obiectul obligaţiei asumate. Dacă prestaţia la care s‑a obligat partea contractantă (obiectul obligaţiei) este o prestaţie de transport al unui bun, atunci obligaţia asumată este obligaţia de a transporta un bun.

94. Pentru a fi în prezenţa unei prestaţii care să poată fi calificată drept transport al unui bun, aceasta trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele trăsături esenţiale:[1]

1) prin intermediul prestaţiei să se realizeze o deplasare în spaţiu;

2) deplasarea în spaţiu să vizeze un bun;

[1] Cele patru trăsături esenţiale ale obiectului obligaţiei de a transporta un bun au fost conturate la nivel doctrinar, pornind de la O.G. nr. 19/1997. A se vedea Gh. Xxxxxxx, Dreptul transporturilor, ed. a 3‑a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 2; O. Căpăųînă, Gh. Xxxxxx, Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 10.

3) deplasarea în spaţiu să se realizeze cu un mijloc de transport (vehicul). Potrivit art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 19/1997, mijloacele de transport sunt mijloace mobile, cu sau fără propulsie, amenajate pentru transportul de persoane sau de bunuri, special destinate să se deplaseze pe o cale de comunicaţie rutieră, feroviară, navală sau aeriană;

4) deplasarea în spaţiu să se realizeze folosindu‑se infrastructura de transport (căile de comunicaţie sau căile de transport). Potrivit art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 19/1997, infrastructurile destinate desfăşurării activităţilor de transport sunt căile de comunicaţie rutiere, feroviare, navale şi aeriene[1].

2.4. Obligaţia de a plăti un preţ – trăsătură esenţială a operaţiunii

de transport de bunuri

95. Pentru a stabili dacă una dintre părţile contractante şi‑a asumat obligaţia de a plăti un preţ trebuie verificată prestaţia la care s‑a obligat această parte contractantă, adică obiectul obligaţiei asumate. Dacă prestaţia la care s‑a obligat partea contractantă (obiectul obligaţiei) este o prestaţie constând în remiterea unei sume de bani, atunci obligaţia asumată este obligaţia de a plăti un preţ.

[1] Schema reţelei de transport, incluzând şi infrastructura de transport, este elaborată de către:

a) Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor, pentru reţelele de transport de interes naţional şi european [a se vedea art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 19/1997 şi art. 3 pct. 20 din H.G. nr. 90/2020 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor];

b) Consiliile judeţene împreună cu consiliile locale, pentru reţelele de transport de interes local [a se vedea art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 19/1997].

În funcţie de calea de comunicaţie pe care se realizează deplasarea, în temeiul art. 5 din O.G. nr. 19/1997, transporturile au fost clasificate în:

a) transporturi rutiere;

b) transporturi feroviare;

c) transporturi navale (maritime, fluviale, pe râuri şi lacuri navigabile);

d) transporturi aeriene.

Fiecare dintre cele patru categorii de transport este desemnat prin sintagma

„mod de transport”.

§ 3. Părţile contractului de transport de bunuri

3.1. Transportatorul – parte la contractul de transport

96. Pentru a configura cine poate încheia un contract de transport în calitate de transportator trebuie avute în vedere prevederile Codului civil şi cele ale O.G. nr. 19/1997[1].

97. Cu privire la situaţia contractului de transport cu titlu gratuit, Codul civil reglementează indirect o limitare cu privire la persoana transportatorului. Astfel, art. 1958 precizează faptul că operaţiunea de transport, obiect al contractului de transport, nu poate fi realizată cu titlu gratuit decât de persoane care îşi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii profesionale. Privind din perspectiva O.G. nr. 19/1997, acestea sunt persoane care desfăşoară transporturi în interes public.

[1] În acest context, trebuie amintită una dintre clasificările transporturilor, respectiv clasificarea realizată în funcţie de interesul servit. Astfel, potrivit criteriului menţionat, aşa cum rezultă din art. 20 al O.G. nr. 19/1997, transporturile se împart în două categorii:

a) transporturi în interes public (publice);

b) transporturi în interes propriu b 1) transporturi în folos propriu;

b 2) transporturi în interes personal.

Transporturile în interes public sunt transporturile executate de persoane fizice sau juridice, caracterizate prin aceea că transportul este oferit, în mod nediscriminatoriu, terţilor. Persoanele fizice sau juridice au ca scop să desfăşoare activitate de transport pentru orice persoană interesată.

Transporturile în folos propriu sunt transporturile executate de persoane fizice sau juridice care desfăşoară o activitate economică, caracterizate prin următoarele trăsături definitorii:

1. transportul se desfăşoară pentru satisfacerea unor nevoi apărute ca efect al desfăşurării activităţii economice de către persoanele fizice şi juridice;

2. bunurile transportate sunt destinate desfăşurării activităţii economice de către persoanele fizice şi juridice sau sunt rezultatul acesteia;

3. transportul este realizat cu mijloace de transport aflate în proprietatea sau folosinţa (în temeiul unui contract de închiriere sau leasing) persoanei care organizează transportul.

Transporturile în interes personal sunt transporturile executate de persoane fizice, caracterizate prin aceea că sunt destinate satisfacerii unor nevoi private ale acestora.

ÎN CONCLUZIE

Doar o persoană care desfăşoară activitate de transport în interes public poate să încheie un contract de transport cu titlu gratuit.

98. Cu privire la situaţia contractului de transport cu titlu oneros, Codul civil nu reglementează nicio limitare cu privire la persoana transportatorului. Astfel, din perspectiva actului normativ menţionat, dacă are caracter oneros, orice persoană fizică sau juridică ar putea încheia un contract de transport, asumându‑şi obligaţia de a transporta un bun. Codul civil trebuie însă coroborat cu O.G. nr. 19/1997. Potrivit art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 19/1997, doar transporturile în interes public se pot executa cu perceperea unui tarif, cele în interes propriu executându‑se fără plată[1].

ÎN CONCLUZIE

Din coroborarea dispoziţiilor Codului civil cu cele ale O.G. nr. 19/1997 rezultă faptul că, şi în ceea ce priveşte contractul de transport cu titlu oneros, acesta poate fi încheiat în calitate de transportator tot doar de o persoană care desfăşoară activitate de transport în interes public.

99. Sfera persoanelor care desfăşoară activitate de transport în interes public se stabileşte pornind de la prevederile O.G. nr. 19/1997. Potrivit art. 20 din acest act normativ, desfăşoară activitate de transport în interes public orice persoană care îşi oferă serviciile de transport către orice persoană interesată. Pentru a desfăşura în mod legal activitate de transport în interes public, o persoană trebuie să îşi aleagă o formă de organizare (cu sau fără personalitate juridică) şi trebuie să obţină o

[1] Persoanele care execută transporturi în folos propriu nu realizează această prestaţie pe bază de contract întrucât persoana care efectuează transportul şi persoana care îl solicită sunt identice.

Persoanele care execută transporturi în interes personal se pot găsi în două situaţii:

a) persoana care efectuează transportul şi cea care îl solicită sunt identice, situaţie în care nu se încheie un contract;

b) persoana care efectuează transportul şi cea care îl solicită sunt diferite, situaţie în care se încheie un contract, dar acesta este cu titlu gratuit şi nu are natura juridică a unui contract de transport (art. 1958 C. civ. permite calificarea drept contract de transport şi a unor contracte cu titlu gratuit, dar numai dacă acestea sunt încheiate de persoane care desfăşoară activitate de transport în interes public).

autorizaţie specială din partea Ministerului Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor.

3.2. Expeditorul – parte la contractul de transport

100. În ceea ce priveşte expeditorul, reglementările actuale nu cuprind limitări. Astfel, orice persoană fizică sau juridică poate să încheie un contract de transport în calitate de expeditor.

§ 4. Încheierea contractului de transport de bunuri

101. Încheierea contractului de transport de bunuri presupune realizarea unui acord de voinţă cu scopul de a da naştere unor efecte juridice, acord având ca obiect efectuarea unei operaţiuni de transport[1].

102. La momentul încheierii contractului de transport trebuie avute în vedere, alături de condiţiile generale (aplicabile tuturor contractelor), şi condiţiile speciale, vizând încheierea valabilă a contractului de transport de bunuri şi probarea contractului de transport de bunuri. Nu există reglementări particulare privind opozabilitatea contractului.

4.1. Condiţiile referitoare la validitatea contractului de transport

de bunuri

103. Prin raportare la prevederile art. 1178 şi art. 1179 C. civ., condiţiile de validitate ale unui contract se împart în două categorii, respectiv:

a) condiţii de fond, care vizează capacitatea de a contracta, consim‑ ţământul părţilor, obiectul şi cauza;

b) condiţii de formă, care vizează formalităţile cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

104. Cu privire la condiţiile de fond, în materia contractului de transport de bunuri, sunt reglementate condiţii speciale referitoare la capacitatea de a contracta şi la consimţământul părţilor.

[1] Gh. Xxxxxxx, Dreptul transporturilor, ed. a 3‑a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 21‑28; O. Căpăųînă, Gh. Xxxxxx, Dreptul transporturilor. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 61‑77; A. Cotuųiu, G.V. Xxxxx, Dreptul transporturilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 86‑118; Gh. Xxxxxx, Curs de dreptul transporturilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 54 şi urm.