SECŢIA A TREIA


CONSILIUL EUROPEI

CURTEA EUROPEANA

A DREPTURILOR OMULUI


SECŢIA A TREIA


CAUZA PORTEANU CONTRA ROMÂNIEI

(Petiţia nr. 4596/03)





HOTĂRÂRE


STRASBOURG

16 februarie 2006


Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite în articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate suferi retuşări de formă.




În cauza Porteanu contra României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din :

Dnii B.M. XXXXXXXX, preşedinte

X. XXXXXXXX,

X. XXXXXX,

V. XXXXXXXXXXX,

Xxxxx X. GYULUMYAN,

X. XXXXXX,

I. ZIEMELE, judecători

şi din xx. X. Xxxxxx, grefier de secţie,

După ce au deliberat în cameră de consiliu la 26 ianuarie 2006,

Pronunţă hotărârea de faţă, adoptată la această dată :




PROCEDURA


  1. La originea cauzei se află o petiţie (nr. 4596/03) îndreptată împotriva României, prin care o resortisantă a acestui stat, xxx Xxxxxx Xxxxxxxx ("petiţionara"), a sesizat Curtea la 17 decembrie 2002 în baza articolului 34 al Convenţiei de Apărare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale ("Convenţia").

  2. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat prin agentul său, xxx X. Xxxxxxxxx, de la Ministerul Afacerilor Externe.

  3. La 7 ianuarie 2005, preşedintele secţiei a treia a decis să comunice Guvernului petiţia. Prevalându-se de articolul 29 § 3 din Convenţie, s-a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.



ÎN FAPT



  1. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI


  1. Petiţionara, xxx Xxxxxx Xxxxxxxx, este o resortisantă româncă, născută în 1940, cu domiciliul în Bucureşti.

  2. În 1933, bunica sa, A.P., a cumpărat o casă situată în Bucureşti, împreună cu terenul aferent acesteia.

  3. Petiţionara este moştenitoarea lui A.P.

  4. În 1950, invocând decretul de naţionalizare nr. 92/1950, statul a luat în posesie casa şi terenul lui A.P.


  1. Acţiunea în revendicare împotriva statului


  1. La 15 octombrie 1997, petiţionara a introdus o acţiune în revendicare imobiliară împotriva statului, bazându-se pe faptul că decretul nr. 92/1950 nu îi era aplicabil bunului naţionalizat, deoarece A.P. era în perioada naţionalizării o simplă muncitoare, iar bunurile sale erau din această cauză exceptate de actul naţionalizării.

  2. Printr-o hotărâre din 25 noiembrie 1997, tribunalul de primă instanţă din Bucureşti a admis acţiunea în revendicare pentru cauză de ilegalitate a naţionalizării. Constatând că A.P., iar mai apoi petiţionara, rămăseseră proprietarele legitime ale bunului, tribunalul a ordonat restituirea bunului.

  3. În lipsa unui recurs, această judecată a devenit definitivă.

  4. Printr-o decizie din 26 ianuarie 1998, Primarul Bucureştiului a ordonat restituirea imobilului către petiţionară. Cu toate acestea, numai o parte a bunului a putut fi restituită. Astfel, procesul verbal de luare în posesie a constatat că primul etaj al apartamentului, amenajat ca un singur apartament ("apartamentul nr.3"), fusese vândut de către stat, la 25 februarie 1997, locatarilor care locuiau în imobilul petiţionarei, familia N., în baza legii nr. 112/1995.

  1. Acţiunea în anulare a contractului de vânzare


12. Printr-o acţiune introdusă la 28 mai 1998, petiţionara a solicitat tribunalului de primă instanţă din Bucureşti anularea vânzării mai sus menţionate, arătând că legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor intrate legal în patrimoniul statului.



  1. La 13 septembrie 1999, tribunalul a respins acţiunea, considerând că terţii achizitori fuseseră de bună credinţă la data încheierii vânzării, de vreme ce această vânzare era anterioară judecăţii definitive din 25 noiembrie 1997, care invalida titlul de proprietate al statului.


C. Acţiunea în revendicare contra familiei N.


  1. La o dată care nu a fost precizată, petiţionara a introdus o acţiune în revendicare imobiliară împotriva cumpărătorilor apartamentului nr. 3, familia N.

  2. Printr-o judecată din 10 aprilie 2001, tribunalul de primă instanţă din Bucureşti a admis acţiunea, considerând titlul de proprietate al petiţionarei mai caracterizat decât cel al familiei N. Tribunalul a constatat astfel că titlul de proprietate al petiţionarei provenea de la proprietarul legitim, A.P., pe când cel al familiei N. emana de la un proprietar nelegitim, statul.

  3. Printr-o decizie din 9 octombrie 2001, tribunalul departamental(?) Bucureşti a admis apelul familiei X., considerând că în baza legii nr. 10/2001 şi a articolului 6 (2) din legea nr. 213/1998, petiţionara nu îşi mai putea revendica bunul său, care fusese dobândit cu bună credinţă de pârâţi, însă beneficia de măsuri reparatorii în baza primei legi mai sus citate.

  4. Printr-o hotărâre din 25 septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul petiţionarei. Ea a calificat titlul de proprietate al petiţionarei drept incontestabil, însă a decis că familia N. avea dreptul să păstreze bunul cumpărat, ţinând seama de buna lor credinţă.


  1. Cerere de despăgubire depusă în baza legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001


  1. La 23 ianuarie 2002, petiţionara a depus o cerere de despăgubire pentru apartamentul nr.3 vândut familiei X., în baza legii nr. 10/2001 cu privire la restituirea bunurilor naţionalizate abuziv. Ea a arătat că era îndreptăţită să i se acorde despăgubiri în baza acestei legi şi că oricum statul se îmbogăţise pe seama ei de vreme ce încasase preţul vânzării. Ea a cerut să i se acorde despăgubiri la nivelul valorii de piaţă a apartamentului.

  2. Cererea petiţionarei a fost înregistrată de Prefectura Bucureşti la 25 ianuarie 2002.

  3. Până la ora actuală, petiţionara nu a primit nici un răspuns la cererea sa.


  1. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE


  1. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârea Străin contra României din 21 iulie 2005 (nr. 57001/00, §§ 19-26, CEDO 2005-…).

  2. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă descrise în hotărârile Xxxxxxxxxx contra României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp.250-256, §§ 31-44) sunt de asemenea pertinente în cauza de faţă.

  3. Legea nr. 10/2001, din 14 februarie 2001, cu privire la regimul juridic al bunurilor imobile preluate abuziv de stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 a fost modificată prin legea nr. 247, publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege lărgeşte formele de indemnizare, permiţându-le beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubiri pecuniare echivalente cu valoarea de piaţă a bunului care nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei.

Dispoziţiile pertinente ale legii nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin legea nr. 247/2005, se citesc astfel :


Articolul 1


"1. Imobilele preluate în mod abuziv de stat (…) în perioada 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, (…).


2. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (…), cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.


(…)"


Articolul 10


"1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.


(…)


6) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare (…)."1


Articolul 19 § 2


"În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor legii nr. 112/1995 (…), persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului."2


Articolul 46 § 1



"Actele juridice de înstrăinare, (…), având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bunăcredinţă."3


  1. Legea nr. 247/2005 precizează în plus, în titlul său VII, modul în care sunt stabilite şi plătite despăgubirile pentru bunurile intrate abuziv în patrimoniul statului. Dispoziţiile pertinente ale acestui titlu al legii se citesc astfel :

Articolul 13

"1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală, (…)."


Articolul 16


"1) Deciziile emise de autorităţile competente a restitui bunul, menţionând sumele cu titlu de despăgubire (…), vor fi trimise secretariatului Comisiei centrale cel mai târziu la 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi


2) Cererile de restituire depuse în baza legii nr. 10/2001 (…) care nu au primit răspuns în momentul intrării în vigoare a legii vor fi trimise (…) secretariatului Comisiei Centrale (…) în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor autorităţilor competente pentru a restitui bunul.


  1. Secretariatul Comisiei Centrale va centraliza dosarele menţionate în alineatele (1) şi (2) în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise autorităţii însărcinate cu evaluarea, în vederea întocmirii raportului de evaluare.


  1. (…), autoritatea însărcinată cu evaluarea va întocmi raportul de evaluare potrivit procedurii prevăzute în acest scop şi îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.


  1. În baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare."


  1. Articolul 77 din legea nr. 58 din 14 august 1991 cu privire la privatizarea societăţilor comerciale este astfel redactat :


"Reparaţiile acordate pentru bunurile intrate în mod abuziv în patrimoniul statului vor fi reglementate printr-o lege specială."


ÎN DREPT



  1. CU PRIVIRE LA VIOLAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1


  1. Petiţionara se plânge de o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale, incompatibilă cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, astfel formulat :


"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.


Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor."


  1. Cu privire la admisibilitate


  1. Curtea constată că petiţia nu este vădit prost fundamentată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea relevă de altfel că acesteia nu i se opune nici un alt motiv de neadmisibilitate. Se cuvine deci a o declara admisibilă.


  1. Cu privire la fond


  1. Guvernul consideră că petiţionara nu dispunea de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut printr-o decizie judiciară definitivă înainte de vânzarea bunului către terţi. El invocă în acest sens cauzele Xxxxxxx contra Republicii Cehe (dec.), nr. 33071/96, CEDO 2000-XII şi Constandache contra României (dec.), nr. 46312/99, 11 iunie 2002. El relevă faptul că imobilul în chestiune fusese naţionalizat conform decretului nr. 92/1950, astfel că nu se afla în patrimoniul petiţionarei în momentul introducerii acţiunii sale în revendicare imobiliară în faţa tribunalului de primă instanţă din Bucureşti, la 15 octombrie 1997. Mai mult de atât, statul însuşi nu mai era proprietarul primului etaj al casei, având în vedere că îl vânduse la 25 februarie 1997 familiei N. Cât priveşte hotărârea definitivă din 25 noiembrie 1997, care constata dreptul de proprietate al petiţionarei, aceasta nu le era opozabilă cumpărătorilor N.

În consecinţă, petiţionara avea cel mult o "speranţă" şi nu un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

  1. Guvernul estimează că în orice caz petiţionara putea să obţină o indemnizaţie în baza legii nr. 10/2001 pentru primul etaj al casei.

  2. Petiţionara subliniază că, deşi dispunea de un titlu de proprietate valid, anume actul de cumpărare al bunului de către bunica sa în 1933, confirmat prin hotărârea din 25 noiembrie 1997 şi prin decizia din 25 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, ea nu poate beneficia de o parte din acest bun, vândută de către stat unor terţi. Ea mai arată că cererea sa de despăgubiri, depusă în baza legii nr. 10/2001, a rămas fără răspuns.

  3. Curtea reaminteşte că în cauza Xxxxxxxxxx contra României, dreptul de proprietate al petiţionarului, confirmat printr-o decizie de justiţie definitivă datând din 1993, se găsea pus în cauză de către terţul intervenient, care pretindea ca are un drept de proprietate asupra unei părţi a aceluiaşi bun, în baza unui act de cumpărare care data din 1973. În legătură cu aceasta, Curtea se pronunţase că procedura angajată în faţa sa de către xx. Xxxxxxxxxx împotriva statului român putea să producă efecte doar asupra drepturilor şi obligaţiilor acestor două părţi anume (Xxxxxxxxxx contra României [GC], nr. 28342/95, § 69, CEDO 1999-VII). Ea şi-a confirmat această abordare în hotărârea cu privire la satisfacţia echitabilă, stabilind în sarcina statului român obligaţia de a restabili dreptul de proprietate al xxxx Xxxxxxxxxx "fără prejudicierea oricărei pretenţii" pe care un terţ intervenient ar putea să o aibă asupra unei părţi din proprietatea petiţionarului (Xxxxxxxxxx contra României (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 28342/ 95, § 22 in fine, CEDO 2001-I).

  4. Curtea s-a mai pronunţat de asemenea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie de o manieră definitivă a dreptului de proprietate al acelui altuia, combinată cu lipsa totală de indemnizare, constituie o privare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin precitat, §§ 39 şi 59). În această cauză, Curtea a constatat că legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995, invocată de stat, nu îi permitea acestuia din urmă să vândă unor chiriaşi un bun naţionalizat în mod abuziv, având în vedere că legea în chestiune reglementa numai vânzarea bunurilor intrate în patrimoniul statului în mod legal (hotărârea Străin precitată, § 47). Ea a considerat de asemenea că dreptul român în vigoare din epocă, în special legea de restituire nr. 10 din 14 februarie 2001, nu oferea nici o posibilitate de indemnizare pentru astfel de privări.

  5. În speţă, Curtea nu găseşte nici un motiv pentru a se abate de la jurisprudenţa mai sus citată, situaţia de fapt fiind sensibil aceiaşi. Ca şi în cauza Xxxxxxxxxx, în cauza de faţă terţii au devenit proprietari ai unei părţi din bun, înainte ca dreptul de proprietate al petiţionarei asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. De asemenea, ca şi în cauza Străin, petiţionara a fost în speţă recunoscută drept proprietară legitimă, tribunalele considerând incontestabil titlul său de proprietate, ţinând cont de naţionalizarea abuzivă.

Curtea notează că vânzarea unei părţi a bunului petiţionarei, în baza legii nr. 112/1995, care nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite legal, o împiedică pe petiţionară să beneficieze de dreptul său şi că nu i-a fost acordată nici o despăgubire pentru această privare. În fapt, deşi a depus o cerere de indemnizare în baza legii nr. 10/2001 pentru partea vândută unor terţi, petiţionara nu a primit până la ora actuală nici un răspuns.

  1. Curtea notează că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001. Această nouă lege le dă persoanelor care se găsesc în aceiaşi situaţie cu petiţionara un drept, măcar în teorie, la o indemnizaţie la cuantumul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit.

Nu este mai puţin adevărat, în speţă, că noua lege nu s-a finalizat până în prezent prin acordarea efectivă a vreunei indemnizări. Părţile nu au dat informaţii cu privire la perspectivele unei proceduri bazate pe noua lege. În plus, aceasta din urmă nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele astfel private de bunurile lor, înainte de intrarea ei în vigoare, din faptul unei lipse prelungite de indemnizare.

  1. În consecinţă, Curtea consideră că eşecul suferit de dreptul de proprietate al petiţionarei, combinat cu lipsa totală de indemnizare, a făcut-o pe aceasta să fie supusă unei sarcini disproporţionate şi excesive, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat prin articolul 1 din Protocolulnr. 1.

Prin urmare, a avut loc în speţă violarea a acestei dispoziţii.


II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI


  1. În baza articolului 41 al Convenţiei,


"Când Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, iar dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."


  1. Daune


  1. În formula sa de petiţie din 17 decembrie 2002, petiţionara cerea restituirea în natură a apartamentului nr. 3 sau suma de 30.000 EURO, reprezentând valoarea acestuia.

În observaţiile sale din 10 martie 2005, ea a cerut minimum 60.000 EURO pentru prejudiciul material suferit, arătând că valoarea de impunere a apartamentului era, potrivit Camerei Notarilor din Bucureşti, de ordinul a 60.000-70.000 EURO.

Într-o scrisoare din 23 august 2005, petiţionara a arătat că expertiza prezentată de Guvern (paragraful 37 de mai sus ) nu este realistă, deoarece, pe de o parte, expertul nu a vizitat apartamentul şi, pe de altă parte, există o subevaluare a bunului, deoarece expertiza ajunge la o valoare net inferioară celei care ar rezulta chiar şi din folosirea, în calcule, a decretului comunist nr. 256 datând din 1984. Or, legea nr. 247 din 22 iulie 2005 fixează ca indemnizaţie de plătit valoarea de piaţă a bunului la data acordării indemnizaţiei, valoare stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

  1. Guvernul supune o expertiză realizată în iulie 2005 de către un expert mandatat de el. Raportul indică faptul că, deoarece apartamentul nr. 3 nu a putut fi vizitat, expertiza este ipotetică. Potrivit cestui raport, valoarea de piaţă ipotetică a apartamentului în chestiune este de 37.005 EURO.

  2. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o violare aduce după sine pentru statul pârât obligaţia juridică din perspectiva Convenţiei de a pune capăt violării şi de a-i şterge consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor acestei violări, articolul 41 îi conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate de actul sau de omisiunea în legătură cu care a fost constatată o violare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine ; adjectivul "echitabil" şi porţiunea de frază "dacă este cazul" stau mărturie acestui fapt.

  3. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când statuează în materie, figurează daunele materiale, adică pierderile efective suferite ca o consecinţă directă a violării alegate, precum şi daunele morale, adică reparaţia pentru starea de spaimă, neplăcerile şi incertitudinile rezultând din această violare, ca şi alte daune non-materiale (a se vedea, printre altele, Xxxxxxxxx Xxxxx contra Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

  4. În plus, acolo unde diversele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde deosebirea între daunele materiale şi daunele morale se vădeşte a fi dificilă, Curtea poate fi adusă în situaţia de a le examina global (Comingersoll contra Portugaliei, [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).

  5. Curtea estimează, în circumstanţele speţei, că restituirea bunului litigios, aşa cum a fost ordonată prin hotărârea definitivă din 25 noiembrie 1997 a tribunalului de primă instanţă din Bucureşti, ar plasa-o pe petiţionară, pe cît este posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care ea s-ar afla dacă exigenţele articolului 1 din Protocolul nr.1 nu ar fi fost nesocotite. În cazul în care statul pârât nu procedează la o astfel de restituire într-un termen de trei luni cu începere din ziua în care această hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că el va trebui să-i plătească celei interesate, ca daune materiale, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.

  6. Cu privire la acest subiect, Curtea notează că legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001 referitoare la restituirea bunurilor naţionalizate atât legal cât şi ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală, cu privire la reparaţiile datorate în cazul actelor ilicite şi confirmate în mod constant de Curte în jurisprudenţa sa privind privările ilegale sau de facto (Xxxxxxxxxxxxxxxxx contra Greciei (satisfacţie echitabilă), hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani contra Italiei, hotărârea din 7 august 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, p. 1078, § 49 şi Xxxxxxxxxx contra României (satisfacţie echitabilă) mai sus citat, §§ 22 şi 23).

Într-adevăr, noua lege română califică drept abuzive naţionalizările operate de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire în natură a unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane în urma unei astfel de privări. În caz de imposibilitate de restituire din cauză, de pildă, de vânzare a bunului către un terţ de bună credinţă, legea acordă o indemnizaţie la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul acordării acesteia (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16 şi 43 ale legii).

  1. În speţă, în ceea ce priveşte determinarea cuantumului indemnizaţiei care îi poate fi plătită petiţionarei, Curtea notează că aceasta nu a supus o expertiză care să permită determinarea valorii apartamentului. Ea s-a mărginit să indice, fără altă justificare în sprijinul cererii sale, valoarea pe care Camera Notarilor a estimat-o drept valoare de impozitare a unui apartament ca acela în speţă şi care ar fi de 60.000 până la 70.000 EURO. Cât priveşte Guvernul, acesta a prezentat o expertiză bazată pe valoarea ipotetică a apartamentului, de vreme ce expertul nu l-a vizitat.

  2. Ţinând seama de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile pieţei imobiliare locale, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 60.000 EURO.


  1. Dobânzi moratorii


  1. Curtea a considerat că este indicat să bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte de procentaj.




DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,


  1. Declară petiţia admisibilă :

  2. Se pronunţă că a avut loc o violare a articolului 1 din Protocolul nr.1 ;

  3. Se pronunţă

  1. că statul pârât trebuie să-i restituie petiţionarei apartamentul nr. 3 situat la primul etaj al imobilului în chestiune, în termen de trei luni cu începere din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie ;

  2. că în lipsa unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să-i plătească petiţionarei, în acelaşi termen de trei luni, 60.000 EURO (şaizeci de mii de EURO), ca daune materiale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, de convertit în lei la rata aplicabilă în data reglării ;

  3. că începând cu data expirării termenului de mai sus şi până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe timpul acestei perioade, majorată cu trei puncte de procentaj ;


  1. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.


Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 16 februarie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.



Xxxxxxx XXXXXX Xxxxxxx X. XXXXXXXX

Grefier Preşedinte




1 În textul Legii nr. 10/2001, republicat în M.Of. nr. 798/2 sep. 2005, textul acestui alineat se regăseşte în alineatul nr. (8) al aceluiaşi articol (N. Red.).

2 În textul Legii nr. 10/2001, republicat în M.Of. nr. 798/2 sep. 2005, textul acestui alineat se regăseşte în alineatul nr. (2) din articolul 20 (N. Red.).

3 În textul Legii nr. 10/2005, rewpublicat în M.Of. nr. 798/sep. 2005, textul acestui alineat se regăseşte în alineatul nr. (2) din articolul 45 (X.Xxx.).

11


Document Metadata

Filed: March 13th, 2023