Capitolul I. Consideraţii introductive

Capitolul I. Consideraţii introductive

privind procedura de executare silită

de drept comun şi procedura specială de executare silită reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999

§1. Noţiuni introductive privind executarea silită

1. În mod obişnuit, raporturile juridice de drept material se reali- zează independent de voinţa statului, acest principiu fiind prevăzut expres de art. 3711 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că obligaţia stabi- lită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor Cărţii a V-a din Codul de procedură civilă, dacă legea nu prevede altfel. Dispoziţiile Codului de procedură civilă consacră dreptul credito- rului, ale cărui drepturi subiective sau interese legitime sunt consfinţite printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, de a recurge la intervenţia statului în cazul în care debitorul îi încalcă sau îi

nesocoteşte drepturile.

Potrivit principiilor de drept comun, cu toate că art. 1073 C. civ. pre- vede dreptul creditorului de a „dobândi îndeplinirea exactă a obliga- ţiei”, dreptul de a recurge la procedura executării silite nu aparţine decât creditorului a cărui obligaţie este recunoscută printr-un titlu executoriu1.

1 Potrivit art. 372 C. proc. civ., „executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris, care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”.

După apariţia procedurii speciale reglementate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 de executare silită a garanţiilor reale mobiliare şi a opera- ţiunilor asimilate acestora, o astfel de afirmaţie trebuie nuanţată, întru- cât, după cum vom încerca să arătăm în cele ce urmează, nu întot- deauna legea recunoaşte caracterul de titlu executoriu tuturor actelor în virtutea cărora creditorul are dreptul de a porni executarea silită.

2. În cazul în care drepturile (reale sau de creanţă) sau interesele legitime ale creditorului sunt încălcate sau nesocotite, creditorul nu are dreptul de a-şi face singur dreptate. El poate recurge la procedura de executare silită doar dacă drepturile sau interesele sale legitime sunt recunoscute printr-un înscris căruia legea îi recunoaşte calitatea de titlu executoriu, în caz contrar singura cale pentru apărarea drepturilor sau intereselor sale legitime fiind cea a acţiunii în justiţie.

Din acest punct de vedere, s-a considerat1 că procesul civil este structurat în două mari faze, respectiv faza judecăţii, pe care romanii o denumeau cognito şi care duce la constituirea titlului executoriu, şi faza de executării silite (executio), prin care pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti susceptibile de executare silită, fie alte înscrisuri care constituie titluri executorii.

Parcurgerea acestor părţi ale procesului civil nu este întotdeauna obligatorie, procesul civil putând cunoaşte exclusiv faza de judecată, atunci când partea ţinută prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu de îndeplinirea unei obligaţii o execută de bunăvoie, sau exclusiv faza executării silite, atunci când titlul executoriu nu îl constituie o hotărâre judecătorească, ci un alt înscris căruia legea îi recunoaşte acest caracter.

3. În mod tradiţional, executarea silită a fost definită drept pro- cedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, îl constrânge – cu concursul organelor de stat competente – pe debitorul

1 X. Xxxxxxxxxxx, V.M. Xxxxxxx, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 24.

său, care nu îşi execută de bunăvoie obligaţiile decurgând dintr-un ase- menea titlu, să le aducă la îndeplinire în mod silit1.

Această procedură, ca drept comun, este reglementată în Cartea a V-a din Codul de procedură civilă (art. 3711-5805), norme execuţionale exis- tând însă şi în alte acte normative.

Executarea silită implică o activitate concurentă a mai multor subiecţi procesuali, participanţi la efectuarea actelor procedurale pe baza cărora iau naştere, se modifică şi se sting raporturile procedurale execuţionale. Dintre aceşti participanţi, amintim debitorul şi creditorul urmăritor, instanţa de executare şi organele de executare2.

Sunt proceduri speciale caracterizate prin lipsa organelor de execu- tare, realizarea creanţei fiind asigurată prin raporturi directe între cre- ditorul urmăritor şi terţul datornic al debitorului urmărit. Este cazul, de pildă, al popririlor înfiinţate în mâinile persoanelor juridice la care este încadrat debitorul, din oficiu, prin dispoziţia instanţei de fond, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii, în baza art. 453 alin. (2)

C. proc. civ., în cazul pensiilor de întreţinere.

§2. Evoluţia legislativă adusă de adoptarea Titlului VI al Legii nr. 99/1999 în materia garanţiilor reale mobiliare şi a operaţiunilor asimilate lor

2.1. Garantarea obligaţiilor şi noţiunea de garanţie

4. Raţiunea finală a oricărei obligaţii este executarea ei, iar garan- tarea obligaţiei constituie o măsură de asigurare a acestei asigurări3.

1 Idem, p. 23.

2 În anumite cazuri, legea recunoaşte şi terţelor persoane, străine de titlul executoriu ce formează obiectul executării silite şi cărora acesta nu le este opo- zabil, dreptul de a participa în cadrul procedurii pentru a-şi apăra drepturile ce le-ar fi atinse prin executare.

3 X. Xxxxxxxx, X. Xxxxxx, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 416.

Instituţia garanţiilor a apărut astfel din necesitatea creditorului de a-şi asigura executarea obligaţiilor asumate de către debitorul său.

Articolul 1718 C. civ. instituie regula potrivit căreia „oricine este obligat personal este ţinut a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.

O astfel de regulă cunoscută în doctrină ca „dreptul de gaj general al creditorilor chirografari” se traduce prin poziţia de egalitate a credito- rilor chirografarii şi prin garanţia teoretică ce poartă asupra întregului patrimoniu al debitorului lor, în virtutea căruia creditorul suportă, ca atare, fluctuaţiile patrimoniului debitorului, astfel încât toţi creditorii vor fi expuşi riscului insolvabilităţii debitorului lor1.

Dreptul de gaj general a fost calificat în doctrina juridică drept cea mai generală garanţie pentru executarea obligaţiilor, chiar dacă o astfel de instituţie nu poate fi privită drept o adevărată garanţie, întrucât nu îi protejează pe creditori de riscul insolvabilităţii debitorului, creditorul trebuind să îşi asigure în primul rând riscului insolvabilităţii debitorului său.

Însă creditorul nu urmăreşte întotdeauna numai executarea întocmai a obligaţiei (potrivit principiului instituit de art. 1073 C. civ.), dar şi, mai ales în condiţiile unei activităţi economice, executarea la timp a obli- gaţiei sale, întârzierile putând avea de cele mai multe ori consecinţe nefaste şi ireversibile.

Aşadar, în al doilea rând, creditorul trebuie să îşi asigure riscul de a nu fi plătit la timp datorită incapacităţii de plată a debitorului, cu alte cuvinte, riscul insolvenţei debitorului.

Insolvabilitatea poate fi definită drept acea stare a patrimoniului debitorului determinată de împrejurarea că pasivul, adică totalul dato- riilor ce revin debitorului, depăşeşte activul, adică totalul drepturilor acestuia, iar insolvenţa drept acea stare a patrimoniului caracterizată prin lipsa disponibilului bănesc necesar pentru a face faţă datoriilor curente.

1 X.X. Xxxxxxxx, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 134; X. Xxxxxxxx, Curs de drept civil român, vol. II, Ed. Ancora, X. Xxxxxxxxxx & Co., Bucureşti, 1929, p. 19.

Pentru a se reduce astfel de riscuri, au fost create garanţiile care urmăresc înlăturarea egalităţii dintre creditori prin crearea unor situaţii privilegiate (unii având dreptul de a-şi satisface creanţa cu prioritate din bunurile debitorului faţă de alţii sau având dreptul de a-şi satisface creanţa cu prioritate dintr-unul sau mai multe dintre bunurile debi- torului) sau prin dreptul creditorului de a-şi satisface creanţa din patri- moniul unei alte persoane în caz de neexecutare din partea debitorului.

2.2. Clasificarea garanţiilor

5. În funcţie de izvorul lor, garanţiile pot fi legale sau convenţionale. Garanţiile legale (extracontractuale) izvorăsc direct din lege, indepen- dent de voinţa părţilor, şi pot avea un caracter imperativ sau un caracter supletiv pentru părţile contractante. Aşadar, categoria garanţiilor legale cuprinde privilegiile, dreptul de retenţie, indisponibilizarea, unele gajuri şi unele ipoteci. Cele mai multe dintre garanţii au caracter convenţional, părţile având deplină libertate (fireşte, manifestată în limitele legii) în a concepe şi combina (sau asocia) diferite modalităţi şi tehnici juridice de garantare a rambursării creditelor (spre exemplu: ipoteca imobiliară, gajul, warantul).

După obiect, garanţiile se clasifică în două grupe: garanţii personale şi garanţii reale. Această clasificare se află în legătură cu o altă diviziu- ne a garanţiilor, generată de amploarea activităţilor comerciale, care distinge între garanţii numite (reglementate ca atare) şi garanţii nenu- mite1, împărţirea în personale şi reale aplicându-se în cazul garanţiilor numite.

Unii autori2, împărţind garanţiile în personale şi reale, analizează în rândul celor dintâi fidejusiunea sau cauţiunea şi în cadrul garanţiilor reale amanetul sau gajul, anticreza, privilegiile şi ipotecile. Anticreza, adică amanetarea folosinţei unui imobil (în prezent desfiinţată), era

1 X. Xxxxxx, X. Xxxxxx, Aspecte juridice privind garantarea de către statul român a unei emisiuni de obligaţiuni, în Dreptul nr. 10/2002, p. 18.

2 X. Xxxxxxxx, X. Xxxxxxx-Xxxxxxxxx, Al. Xxxxxxxxx, Tratat de drept civil român, Restitutio, vol. II, Ed. All, Bucureşti, 2002, p. 638.

considerată o specie de garanţie intermediară între garanţiile mobiliare

şi garanţiile imobiliare.

O clasificare mai nuanţată deosebeşte garanţiile personale (fideju- siunea) de garanţiile reale care îl deposedează pe debitor (gajul, anti- creza şi dreptul de retenţie) şi de garanţiile reale care nu îl deposedează pe debitor (privilegiile şi ipotecile)1.

Potrivit doctrinei româneşti clasice, garanţiile personale constau în angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia în cazul în care debitorul principal nu o va face2.

Garanţiile reale constau în afectarea specială a unui bun în vederea asigurării executării unei obligaţii şi instituirea unui drept real accesoriu, de garanţie, cu privire la acel bun, dreptul real conferindu-i creditorului atât un drept de urmărire, cât şi un drept de preferinţă.

Sunt garanţii reale gajul, ipoteca, antihreza (o garanţie care nu mai este în prezent permisă în dreptul românesc) şi privilegiile reale. Tot în categoria garanţiilor reale trebuie să amintim şi dreptul de retenţie, calificat drept o garanţie reală imperfectă.

După obiectul asupra căruia poartă garanţiile reale, acestea pot fi calificate în garanţii reale mobiliare şi imobiliare.

2.3. Sistemul garanţiilor reale înainte şi după adoptarea Titlului VI al Legii nr. 99/1999

6. Înainte de adoptarea Titlului VI al Legii nr. 99/1999, legislaţia română a garanţiilor reale era formată din ipotecă (garanţie reală imo- biliară fără deposedare), gajul civil şi cel comercial (gajul fiind o garanţie reală mobiliară tradiţională cu deposedare), privilegiile reale şi dreptul de retenţie (ca o garanţie reală imperfectă).

Iniţial, Codul nostru civil a reglementat în categoria garanţiilor reale

şi anticreza (antihreza), ce era o garanţie reală imobiliară ce presupunea

1 X.X. Xxxxxxxxx, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 276.

2 X. Xxxxxxxx, X. Xxxxxx, op. cit., p. 419.

deposedarea debitorului, însă în prezent o astfel de instituţie a fost abrogată.

Datorită faptului că în materie mobiliară posesia reprezenta singura modalitate valabilă de publicitate, gajul a fost conceput drept o garanţie ce nu se poate naşte în mod valabil decât prin predarea (remiterea) bunului afectat garanţiei şi care nu poate exista în mod valabil decât dacă bunul se află în posesia permanentă şi publică a creditorului1.

Pe măsura dezvoltării societăţii, sunt introduse în legislaţie şi cazuri de gajuri (sau alte forme de garanţii reale mobiliare) fără deposedare. Această evoluţie se observă şi în concepţia legiuitorului român, care la adoptarea Codului civil din anul 1864 nu cunoaşte nicio formă de gaj fără deposedare, în schimb, Codul comercial adoptat în anul 1887 re- glementează în art. 480 alin. (4) şi câteva forme de gaj fără deposedare.

Însă unii autori francezi au considerat, pe bună dreptate, că, deşi

„legiuitorul modern a creat, sub numele de gaj, garanţii reale mobiliare constituite fără deposedarea debitorului (gajul fondurilor de comerţ, warantul agricol, warantul hotelier), aceste garanţii, în realitate, sunt calificate ipoteci mobiliare, fiindcă nu putem avea aici gaj fără remi- terea posesiei” (s.n.)2.

Însă aceste garanţii reale mobiliare fără deposedare nu au putut fi reglementate drept ipoteci, întrucât, sub imperiul concepţiei tradiţio- nale, bunurile mobile nu puteau face obiectul unei ipoteci (les meubles n'ont pas de suite par hypothèque)3.

Potrivit art. 1751 C. civ., „mobilele nu pot fi ipotecate”.

1 X. Xxxxxxx, Traité élémentaire de droit civil, vol. II, L.G.D.J., Paris, 1925, p. 781.

2 X. Xxxxxxx, X. Xxxxxx, X. Xxxxxx, Droit civil français, vol. XII, Sûretés réelles, L.G.D.J., Paris, 1927, p. 85.

3 Regula fiind consacrată de art. 2119 C. civ. francez, dar şi în vechiul drept francez, prin art. 447 din Cutuma din Orléans şi art. 170 din Cutuma Parisului. Dimpotrivă, în dreptul roman, mobilele puteau fi ipotecate.

În aceste condiţii, până la adoptarea Titlului VI al Legii nr. 99/1999, în lipsa unei legislaţii corespunzătoare, instanţa supremă a fost nevoită a valida o serie de gajuri fără deposedare1.

Noua reglementare a garanţiilor reale mobiliare nu este creaţia exclusivă a legiuitorului român, ci este unul dintre rezultatele proiec- telor desfăşurate de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvol- tare privind pregătirea unui proiect de lege-model pentru garantarea creditelor. Proiectul de lege a fost redactat, după evaluarea legislaţiei existente, de către Centrul pentru Analiza Economică a Dreptului (Center for Analysis of Law – CEAL) din Washington, care, sub coor- donarea Băncii Mondiale, a pregătit proiecte de lege privind garanţiile reale mobiliare şi pentru alte ţări.

Proiectul de lege pentru ţara noastră se bazează pe structura art. 9 (Secured Transactions) al Uniform Commercial Code (UCC) din Statele Unite ale Americii şi pe Personal Property Security Acts (PPSA) din Canada (şi ele la rândul lor inspirate din reglementarea UCC)2.

Astfel, în primăvara anului 1999 a avut loc adoptarea, în cadrul Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei econo- mice3, Titlului VI privind „Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare”.

7. Noua reglementare introduce în legislaţia românească o instituţie nouă, cea „garanţiilor reale mobiliare”, o garanţie ce poate fi încheiată cu sau fără deposedarea debitorului şi care are drept scop garantarea deopotrivă a obligaţiilor civile şi a celor comerciale, în materie comer- cială abrogă gajul comercial, prin abrogarea art. 478-489 C. com., însă în materie civilă menţine în vigoare instituţia gajului civil (amanetului).

Astfel, în materie civilă coexistă atât noua instituţie a garanţiei reale mobiliare, cât şi cea a gajului (amanetului), însă în materie comercială, prin abrogarea gajului comercial, nu se mai pot încheia contracte de

1 M.L. Vasiliu, Unele probleme teoretice şi practice în legătură cu gajul comercial şi vânzarea acestuia, în R.D.C. nr. 4/1996, p. 63-75.

2 N. de la Peña, H.W. Fleisig, România: Law on Security Interests in Personal Property and Commentaries, în Review of Central and East European Law nr. 29/2004, p. 164.

3 M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999.

gaj, prevederile existente în Codul civil privind gajul neputând fi aplicate în materie comercială datorită interdicţiei expres prevăzute de art. 1696 C. civ.

Instituţia garanţiei reale mobiliare este de inspiraţie nord-americană, fiind luată după modelul instituţiei „security interest”, reglementată de art. 9 din Uniform Commercial Code al SUA. Această instituţie a apărut în dreptul nord-american tocmai din dorinţa de a unifica sub un singur regim juridic toate formele de garanţii reale cunoscute anterior. Până la apariţia art. 9 UCC şi a conceptului de „security interest”, în fiecare stat federal existau o serie de garanţii reale mobiliare (de exemplu: pledge, chattel paper), care, prin introducerea acestei legi, au fost abrogate şi înglobate într-o singură instituţie, cea de „security interest”.

În dreptul nord-american, conceptul de „security interest” este defi- nit drept un complex de relaţii în legătură cu un bun mobil, constând în pretenţiile asupra acelui bun şi în limitările impuse acestor pretenţii, care iau naştere prin încheierea unui contract. Originea contractuală a garanţiei mobiliare o diferenţiază de drepturile reale de garanţie care se dobândesc în temeiul legii, cum sunt privilegiile legale1.

Conceptul de „security interest” reflectă dreptul creditorului sau, mai larg, al titularului garanţiei de a pretinde bunul afectat garanţiei în cazul neexecutării obligaţiei garantate. Articolul 1 [secţiunea 1-201 (37)] din Uniform Commercial Code defineşte conceptul de „security interest” ca pretenţia de a reclama un bun mobil sau un bun mobil ataşat unui imobil, care garantează plata sau executarea unei obligaţii.

Unii autori consideră că definiţia legală a termenului este suficient de largă pentru a acoperi orice operaţiune care, indiferent de forma pe care o îmbracă, conduce la constituirea unei garanţii mobiliare2, însă

„security interest” presupune afectarea unui bun în scopul îndeplinirii unei obligaţii, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă această operaţiune (gaj sau leasing, spre exemplu).

1 P.F. Xxxxxx, X.X. Xxxxx, X.X. Xxxxx, I.B. XxXxxxxxx, Secured Transactions under the Uniform Commercial Code, Ed. Xxxxxxx Xxxxxx & Company Inc., vol. I, cap. 2, 2000, p. 7.

2 X. Xxxxx, Xxxxx consideraţii introductive privind regimul juridic al garan-

ţiilor reale mobiliare (II), în R.D.C. nr. 2/2001, p. 87.

2.4. Concluzii cu privire la evoluţia legislativă

8. Am intrat în câteva detalii privitoare la definirea conceptul de

„security interest” pentru a sublinia faptul că, în concepţia nord ameri- cană, ceea ce are cu adevărat importanţă o reprezintă afectarea bunului în scopul îndeplinirii obligaţiei, faptul că prin acest mecanism creditorul dobândeşte drepturi asupra unui astfel de bun mobil, drepturi prin care îşi poate satisface obligaţia garantată.

În cazul instituţiei „security interest”, uneori drepturile creditorului asupra bunului afectat garanţiei sunt adevărate drepturi reale de garan- ţie (în cazul garanţiilor reale mobiliare propriu-zise), însă alteori credi- torul păstrează dreptul de proprietate asupra bunului, debitorul având doar posesia acestuia (în cazul vânzării cu rezerva dreptului de proprietate, al contractului de leasing etc.).

Dreptul român, de origine franceză, plecând de la împărţirea rigidă a garanţiilor în garanţii reale şi garanţii personale, nu a putut acomoda însă un astfel de concept, garanţia reală fiind doar cea care dă naştere unui drept real de garanţie. În aceste condiţii, Titlul VI al Legii nr. 99/1999 a făcut un pas important în ceea ce priveşte evoluţia legis- lativă, recunoscând indirect drept garanţii (reale) toate operaţiunile care au ca scop (în principal) garantarea îndeplinirii unei obligaţii prin afectarea unui bun mobil, prin clasificarea operaţiunilor de garantare în garanţii reale mobiliare (propriu-zise) şi operaţiuni asimilate, oferindu-le un regim juridic unitar în ceea ce priveşte publicitatea, ordinea de prioritate şi executarea.

Aceste operaţiuni au fost numite de doctrină garanţii reale mobiliare asimilate sau operaţiuni asimilate, întrucât au un regim juridic similar garanţiilor reale mobiliare în ceea ce priveşte publicitatea, ordinea de prioritate şi executarea. Denumirea de garanţii reale mobiliare asimilate nu este însă foarte potrivită, întrucât nu toate operaţiunile ce cad sub incidenţa legii sunt încheiate în scop de garanţie (spre exemplu, cesiu- nea de creanţă), singurul element comun tuturor acestor contracte fiind faptul că au drept obiect material (derivat) un bun mobil.

§3. Noţiuni introductive privind procedura specială de exe- cutare silită reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999

3.1. Consideraţii generale

9. Capitolul V – „Executarea garanţiilor reale” – al Titlul VI, intitulat

„Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare”, al Legii nr. 99/1999 constituie, pe de o parte, sediul materiei în ceea ce priveşte executarea garanţiilor reale mobiliare, iar, pe de altă parte, introduce o procedură specială de executare aplicabilă atât garanţiilor reale mobiliare (propriu-zise), cât şi unei serii întregi de contracte uzuale în practica civilă şi comercială, pe care le-am denumit operaţiuni asimilate garan- ţiilor reale mobiliare.

Noua reglementare introduce în sistemul românesc de drept o instituţie ale cărei aplicaţii dispăruseră1 aproape cu desăvârşire, o pro- cedură specială de executare silită privată a obligaţiilor contractuale2.

10. După cum s-a observat şi în literatura juridică3, atât în cazul garanţiei reale mobiliare propriu-zise, cât şi în cazul majorităţii operaţiunilor asimilate, deşi este vorba despre executarea unei obligaţii, de fapt suntem fie în ipoteza executării dreptului real (accesoriu) de garanţie, fie în ipoteza dreptului proprietarului4 (sau titularului unui alt

1 Singurele reminiscenţe ale executării private rămase în legislaţia civilă până la apariţia Legii nr. 99/1999 erau: dreptul de retenţie [X. Xxxxxx, Xxxxxx consideraţii teoretice asupra dreptului de retenţie, în P.R., supliment intitulat

„140 de ani de la naşterea lui Xxxxxxxxxx Xxxxxxxx (1863-1932)”, p. 164-176;

X. Xxxxxxxxx, Cours de droit positif français, t. II, Sirey, Paris, 1930, p. 700-701;

C. Xxxxxxxxxx, Droit de retention en droit romain et en droit français, Imprimerie Moquet, Paris, 1881, p. 136-138] şi posibilitatea creditorului de a efectua obligaţia debitorului pe cheltuiala acestuia din urmă (art. 1077 C. civ.).

2 X. Xxxxxx, Garanţiile reale mobiliare. Legislaţie adnotată şi comentată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 314.

3 Ibidem.

4 Majoritatea operaţiunilor asimilate prevăzute de art. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, dar care sunt şi cel mai des folosite în practică au drept carac-