Titlul I. Noţiunea de intermediere

Titlul I. Noţiunea de intermediere

în activitatea comercială. Clasificarea raporturilor juridice de intermediere

Capitolul I. Noţiunea de intermediere în activitatea comercială

Secţiunea 1. Intermedierea – operaţiune complexă

1. Intermedierea în activitatea comercială este o operaţiune complexă, care include în conţinutul său o multitudine de raporturi juridice ce se încheie între parteneri contractuali având denumiri şi calităţi diferite, desfăşurate în plan intern ori internaţional.

Participanţii la raporturile juridice întemeiate pe contractele de intermediere poartă diferite denumiri, în funcţie de relaţia contractuală concretă la care participă, calităţile în care aceştia acţionează putând să varieze de la acelea de mandant şi mandatar (în cazul contractului de mandat), la cele de comitent şi comisionar (în cazul contractului de comi- sion), de consignant şi consignatar (în cazul contractului de consignaţie), de comitent (client) şi expeditor ori expeditor (în cazul contractului de expediţie), de comitent şi agent (în cazul contractului de agenţie), de client (cocontractant) şi intermediar (în cazul contrac- tului de intermediere ocazională) etc.

Independent de figura juridică proprie a fiecărui contract de intermediere, o trăsătură comună tuturor formelor de intermediere poate fi desprinsă. Această caracteristică deter- minantă, comună tuturor formelor de intermediere, constă în obiectul intermedierii, şi anume, în aceea că intermediarul, prin activitatea depusă în baza contractului specific de intermediere în activitatea comercială, mijloceşte încheierea unor afaceri cu caracter profesional între anumiţi parteneri ori în interesul unei alte persoane (client), în schimbul unei remuneraţii[1]. Această particularitate conferă un caracter oneros contractelor având la bază raporturi juridice de intermediere în activitatea comercială[2].

Cu titlu generic, contractele de intermediere constituie contracte de prestări de servicii, activitatea intermediarilor desfăşurată în temeiul acestora favorizând, mai ales în domeniul comercial, schimbul de mărfuri şi în general, dezvoltarea economică.

Secţiunea a 2-a. Originile intermedierii

2. Originea intermedierii în activitatea comercială se regăseşte în Evul Mediu, când era utilizată în mod curent pentru desfăşurarea comerţului practicat la distanţă.

În secolele X-XII au apărut în Italia şi în partea nordică a Europei forme similare con- tractului de comision din zilele noastre. Comerţul la distanţă desfăşurat în mod curent prin

[1] Pentru o analiză detaliată a instituţiei reprezentării, a se vedea St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2011, p. 152-155.

[2] A se vedea X. Xxxxxxxx, Contracte de intermediere în comerţul exterior al României, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984, p. 138.

2 NOŢIUNEA DE INTERMEDIERE. CLASIFICAREA RAPORTURILOR JURIDICE DE INTERMEDIERE

schimburi frecvente care se făceau în marile târguri medievale europene, au constituit premisa apariţiei formelor incipiente ale operaţiunilor de intermediere.

Dezvoltarea într-un ritm alert a tranzacţiilor în activitatea comercială, care a avut loc pe parcursul Epocii Renaşterii, a condus la necesitatea adaptării tehnicilor comerciale, în sco- pul facilitării cooperării între profesionişti şi a îmbunătăţirii mijloacelor concrete de realizare a schimburilor de mărfuri.

În această perioadă s-a dezvoltat contractul de mandat[1]. Dar, în afara acestuia, ca expresie a extinderii principiului libertăţii comerţului, mai ales a celui internaţional[2], au de- venit tot mai des întâlnite alte tipuri de intermediere, asemănătoare contractelor de comi- sion şi de agenţie de astăzi.

Într-adevăr, complexitatea mereu sporită a operaţiunilor încheiate şi obstacolele ţinând de ariile geografice extinse în care luau naştere aceste relaţii comerciale, alături de barie- rele de limbaj, cultură şi diferenţele semnificative de legislaţie, au condus de-a lungul tim- pului la imperativul descoperirii unor modalităţi avantajoase comercianţilor pentru pătrun- derea şi extinderea facilă pe pieţe din alte state, pentru perfectarea contractelor interna- ţionale în condiţii mai uşoare şi întreţinerea de legături economice durabile[3]. Un atare mijloc la care s-a recurs în mod frecvent ca urmare a dezvoltării comerţului internaţional a fost încheierea de contracte de intermediere sub formă de comision.

Pătrunderea unui profesionist pe o piaţă străină pentru desfacerea mărfurilor sale s-a impus a fi făcută, odată cu dezvoltarea comerţului internaţional, prin intermediul persoa- nelor cunoscute pe piaţa locală, care se bucurau de încredere şi prestigiu, asigurând astfel popularizarea şi garantarea personală a produselor[4]. Persoanele în cauză, devenite inter- mediari în baza convenţiilor încheiate cu comercianţii străini, desfăşurau toate operaţiunile premergătoare necesare şi încheiau efectiv contracte comerciale în nume propriu ori în numele clienţilor, contracte ale căror efecte se răsfrângeau asupra comercianţilor străini.

Secţiunea a 3-a. Accepţiunile şi definiţia noţiunii de intermediere

3. Noţiunea de intermediere[5] a cunoscut o evoluţie istorică, de la înţelesul clasic al noţiunii, până la conceptul modern din zilele noastre.

Potrivit accepţiunii tradiţionale, civiliste, a noţiunii de intermediere, aceasta are la bază ideea de reprezentare, în sensul de procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, denu- mită reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, efectele actului juridic încheiat urmând a se produce în mod direct şi nemijlocit asupra persoanei reprezentatului[6].

[1] A se vedea F.A. Moţiu, Contractele comerciale de intermediere fără reprezentare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 24-25.

[2] Pentru o analiză detaliată a principiului libertăţii comerţului, a se vedea D.A. Sitaru, Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 20-24.

[3] X. Xxxxxxxxxx, Xx. Xxxxxxxx, X. Xxxxxx, Contracte comerciale internaţionale, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, p. 106-113.

[4] A se vedea X. Xxxxxxxx, Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Partea generală, Ed. Xxxxxx, Bucureşti, 1994, p. 185.

[5] Pentru o prezentare generală a intermedierii în comerţul internaţional, a se vedea X. Xxxxxxxx,

X. xxxxxxxxxx, Tratat de drept al comerţului internaţional, vol. II, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1987,

p. 138-140; X. xxxxxxxxxx, X. Xxxxxxxxx, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 142-144; T.R. Xxxxxxx, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 326-330; X. Xxxxxxxxx, Unele aspecte privind intermedierea în dreptul comerţului internaţional, în R.D.C. nr. 6/1999, p. 75-82.

[6] A se vedea, în acest sens, Gh. Xxxxxx, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Xxxxxx, Xx. Universul Juridic, Bucureşti,

I. NOŢIUNEA DE INTERMEDIERE ÎN ACTIVITATEA COMERCIALĂ 3

Prin urmare, instituţia intermedierii îşi are, în dreptul român, fundamentul în contractul de mandat, însă nu poate fi redusă la acest tip de contract.

În activitatea comercială, noţiunea de intermediere, ca şi cea de reprezentare, care stă la baza celei dintâi, are o sferă mai largă, desemnând situaţia în care mandatarul acţionea- ză pe seama mandantului (principalului), fie în nume propriu, fie în numele mandantului.

Astfel, potrivit concepţiei sistemului de drept romanist, din care dreptul român face par- te, există o distincţie între desfăşurarea de activităţi în numele şi pe seama mandantului, sub forma unui contract de mandat cu reprezentare, sau în nume propriu de către manda- tar dar pe seama mandantului, sub forma unui contract de mandat fără reprezentare (comision, consignaţie etc.).

4. Din acest punct de vedere, poate fi observată o distincţie vădită între viziunea sis- temului de drept romanist şi a celui anglo-saxon. În concepţia sistemului de drept anglo- saxon[1] distincţia dintre mandatul cu reprezentare şi fără reprezentare nu există, ambele tipuri de intermediere îmbrăcând forma instituţiei „agency”[2]. Aşadar, intermediarii, indi- xxxxxx dacă acţionează ca mandatari ori comisionari potrivit sistemului de drept romanist, sunt deopotrivă incluşi în noţiunea cuprinzătoare de „agents” (agenţi)[3]. Agency se caracte- rizează în sistemul de drept anglo-saxon prin posibilităţile multiple de adaptare la cerinţele şi specificul afacerii care formează obiectul intermedierii, precum şi prin pragmatism şi flexi- bilitate[4]. Instituţia agency din dreptul anglo-saxon, a servit drept punct de plecare pentru o reglementare europeană în materie de agenţie, şi anume Directiva CEE nr. 86/653/1986 privind armonizarea conţinutului drepturilor agenţilor comerciali independenţi din statele membre ale Uniunii Europene. La rândul său, această Directivă europeană a condus la adoptarea de legi naţionale în statele membre în materie de contract de agenţie, în cadrul operaţiunilor de transpunere la nivel naţional a reglementărilor unitare. În cazul dreptului românesc, asemenea operaţiune s-a finalizat prin adoptarea Legii nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi, după cum se va vedea în capitolul privitor la agenţie.

În accepţiunea modernă a noţiunii de intermediere, aceasta nu mai poate fi însă redusă

la contractele clasice, de mandat şi comision, ci s-a dezvoltat de aşa natură încât în prezent ea cuprinde o serie de contracte – cum ar fi cel de expediţie, agenţie, curtaj, franciză, distri- buţie exclusivă etc. –, în care instituţia reprezentării fie a suferit transformări decurgând din considerente practice, fie lipseşte.

În cazul contractelor în care instituţia mandatului (cu sau fără reprezentare) nu se mai regăseşte, intermediarul contractează cu terţii în numele şi pe seama sa însăşi, iar nu pe seama principalului. Contractul este însă tot unul de intermediere, prin aceea că anumite efecte decurgând din actele juridice încheiate de intermediar cu terţii se produc în per- soana principalului. Această împrejurare se justifică prin interesul comun al reprezentan-

2007, p. 210; X. Xxxxx, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a III-a, revizuită şi adăugită, Ed. Ha- xxxxxx, Bucureşti, 2008, p. 291-294.

[1] F.A. Moţiu, Contractele comerciale de intermediere fără reprezentare, p. 17-23; D.A. Sitaru,

ş.X. Xxxxxxxx, Contractele de intermediere în comerţul internaţional (I), în R.D.C. nr. 11/2005, p. 26-43.

[2] C.M. Xxxxxxxxxxx, Xxxxxxxxxxx’x Export Trade, The Law & Practice of International trade, ninth edition, London, Stevens & Sons, 1990 p. 278-316; X. Xxxxxxxxxx, Contract Law, sixth edition, Palgrave Macmillan Law Masters, 2005, p. 163-164; X. Xxxxxxxx, op. cit., p. 25-30.

[3] Pentru o prezentare a trăsăturilor caracteristice ale contractului de agenţie, a se vedea X. Xxxxxxxx,

L.N. Pîrvu, Contractele de comerţ internaţional, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucu- reşti, 2009, p. 205-213.

[4] F.A. Moţiu, Contractul de agency, în Analele Universităţii de Vest din Timişoara, seria Jurisprudentia, nr. 1-2/2001, p. 73-83.

4 NOŢIUNEA DE INTERMEDIERE. CLASIFICAREA RAPORTURILOR JURIDICE DE INTERMEDIERE

tului şi al principalului în executarea contractului de intermediere, interes care este deservit de către intermediar prin contractarea cu terţii[1].

Faţă de cele arătate mai sus, apreciem că în zilele noastre esenţială pentru instituţia intermedierii este tot mai puţin ideea de mandat sau de reprezentare, cât în special des- făşurarea de către intermediar a unei activităţi în/şi în interesul altei persoane[2].

5. Prin urmare, intermedierea poate fi definită ca fiind acea activitate pe care o per- soană (intermediarul) o prestează pe seama unei alte persoane (principalul), fie în numele principalului (în cadrul unui raport juridic de mandat cu reprezentare), fie în nume propriu (în cadrul unui raport juridic de mandat fără reprezentare), sau în numele şi pe seama ei însăşi dar în realizarea unui interes comun cu principalul, activitate în care intermediarul este prepusul părţilor intermediate sau este independent faţă de acestea, după caz, şi care constă numai în negocierea sau în negocierea şi încheierea de acte juridice cu terţii.

Aşadar, intermedierea reprezintă activitatea desfăşurată de o altă persoană decât titularul interesului economic (principalul), pe seama acestuia din urmă, fie în nume pro- priu, fie în numele titularului interesului respectiv, ori în numele şi pe seama ei însăşi dar în cadrul unei relaţii de conlucrare profesională cu principalul.

Specific contractelor de intermediere este faptul că, în baza puterilor conferite interme- diarului de către principal, intermediarul acţionează în sensul perfectării de operaţiuni civile sau comerciale ale căror efecte se răsfrâng exclusiv ori parţial asupra persoanei princi- palului.

[1] D.A. Xxxxxx, X.X. Xxxxxx, S.A. Xxxxxxxx, Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 305-306.

[2] D.A. Sitaru, ş.X. Xxxxxxxx, Contractele de intermediere în comerţul internaţional (I), p. 21.

Capitolul II. Clasificarea raporturilor juridice de intermediere în activitatea comercială

6. În funcţie de criteriul puterilor conferite intermediarului, distingem patru tipuri de con- tracte de intermediere în activitatea comercială[1], la care ne referim în cele de urmează.

Secţiunea 1. Contracte de intermediere

în care intermediarul acţionează în relaţia cu terţii în calitate de mandatar cu reprezentare

7. Contractele de intermediere la care ne referim presupun faptul că intermediarul acţionează, la momentul încheierii de acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama per- soanei de la care emană împuternicirea. Aşadar, intermediarul dezvăluie (exhibă) terţilor calitatea sa de reprezentant (adică împrejurarea că el acţionează nomine alieno), terţii fiind astfel înştiinţaţi cu privire la faptul că efectele decurgând din actul juridic încheiat se vor produce, nu în persoana celui cu care au tratat încheierea actului, ci în patrimoniul titu- larului interesului economic, emitent al împuternicirii.

Contractul de mandat cu reprezentare este exponentul acestei categorii de contracte de intermediere. Noul Cod Civil[2] consacră mandatului cu reprezentare art. 2013-2038. În anticiparea referirilor şi a analizei care vor fi făcute şi prin raportare la vechea reglemen- tare, menţionăm că vechiul Cod civil reglementează mandatul în art. 1532-1559, în timp ce contractul de mandat comercial este reglementat prin dispoziţiilor art. 374-391 C. com.[3]

Astfel, contractul de mandat este acel tip de contract în temeiul căruia o persoană numită mandatar se obligă să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama altei persoane de la care a emanat împuternicirea, numită mandant[4].

Secţiunea a 2-a. Contracte de intermediere în care intermediarul acţionează în relaţia cu terţii în calitate de mandatar fără reprezentare

8. Contractele de mandat fără reprezentare se caracterizează esenţial prin faptul că mandatarul (intermediarul) încheie acte juridice cu terţii în nume propriu, însă pe seama persoanei reprezentate (principalului). Noul Cod Civil român defineşte acest tip de mandat, în art. 2039. Potrivit textului, mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia o

[1] A se vedea, pentru o opinie similară, dar cu unele nuanţări, D.A. Xxxxxx, X.X. Xxxxxx, S.A. Xxxxxxxx, Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 306-308.

[2] Vom folosi, în cele ce urmează şi prescurtarea N.C.Civ.

[3] Cu privire la noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale contractului de mandat în dreptul intern, a se vedea St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2011, p. 554-562; C. Xxxx Xxxxxxxxxx, Reprezentarea şi mandatul în dreptul privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004; C. Roşu, Contractul de mandat în dreptul privat intern, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, iar pentru o analiză a contractului de mandat în dreptul comerţului internaţional, a se vedea

X. Xxxxxxxx, Contractele de intermediere în comerţul exterior al României, Ed. Academiei R.S.R., Bucu- reşti, 1984, p. 34-47.

[4] St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 555.

6 NOŢIUNEA DE INTERMEDIERE. CLASIFICAREA RAPORTURILOR JURIDICE DE INTERMEDIERE

parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu (nomine proprio) dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat.

În viziunea noului cod, mandatul fără reprezentare este genus proximus pentru trei spe- cii de contracte, şi anume contractul de comision, de consignaţie şi de expediţie. Aceste contracte nu epuizează însă gama contractelor întemeiate pe această instituţie juridică. Alte specii ale mandatului fără reprezentare, care constituie de fapt forme de comision, pot fi întâlnite în diverse domenii ale comerţului, mai ales cel internaţional, cum este spre exemplu cazul contractului de prestaţii terminale, aplicabil în materia transporturilor inter- naţionale de mărfuri[1].

§1. Contractul de comision

9. Contractul de comision reprezintă genul tipic al contractelor de intermediere bazate pe mandatul fără reprezentare[2], şi constituie acordul de voinţă prin care una dintre părţi, numită comisionar, se obligă pe baza împuternicirii emise de cealaltă parte, numită comi- tent, să încheie anumite acte juridice, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii, numită comision.

Contractul de comision este reglementat prin dispoziţiile art. 2009-2012 şi ale art. 2039- 2053 Noul Cod Civil. În vechea reglementare, contractul de comision era reglementat prin art. 405-412 C. com.

§2. Contractul de consignaţie

10. Contractul de consignaţie[3], ca varietate a contractului de comision, poate fi definit ca acel acord de voinţă, prin care o parte, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, anumite bunuri mobile cu scopul de a le vinde în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ prestabilit de către părţi, în schimbul unei remuneraţii. Consignatarul are obligaţia de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui, după caz, bunul nevândut.

Consacrarea legislativă a contractului de consignaţie este cuprinsă în Noul Cod Civil, în art. 2054-2063. Înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, contractul de consignaţie era reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 178/1934 pentru reglementarea contractului de consignaţie.

§3. Contractul de expediţie

11. În materia activităţilor de transport, contractul de comision se concretizează în contractul de expediţie, care poartă uneori denumirea de „contract de comision pentru transport”[4].

[1] A se vedea, pentru contractul de prestaţii terminale, mai ales, X. Xxxxxxxx, Dreptul transporturilor. Contractul de expediţie a mărfurilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 138-160; A.T. Xxxxxx, Răspun- derea contractuală a operatorului în contractul de prestaţii terminale, în R.D.C. nr. 4/2000, p. 134-143; Gh. Xxxxxxx, Dreptul transporturilor, ed. 2, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006, p. 87 - 91.

[2] Pentru o analiză detaliată a contractului de comision în dreptul comercial român, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 574-583, iar privitor la trăsăturile contractului de comision în dreptul comerţului internaţional, a se vedea X. Xxxxxxxx, op. cit., p. 48-70.

[3] Pentru o analiză detaliată a contractului de consignaţie în dreptul comercial român, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 584-591. A se vedea, de asemenea, X. Xxxxxxxxxx, Xx. Xxxxxxxx, X. Xxxxxx, Contracte comerciale internaţionale, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, p. 113.

[4] A se vedea, pentru analiza acestui tip de contract, mai ales, X. Xxxxxxxx, Dreptul transporturilor, p. 13-137; Gh. Xxxxxxx, op. cit., p. 65 - 87.

II. CLASIFICAREA RAPORTURILOR JURIDICE DE INTERMEDIERE ÎN ACTIVITATEA COMERCIALĂ 7

Contractul de expediţie reprezintă acordul de voinţă dintre client/comitent (furnizor sau vânzător de mărfuri) şi expeditor (expeditor), prin care acesta din urmă se obligă, în schim- bul unei remuneraţii, să încheie în nume propriu, dar în contul comitentului, contractele necesare cu terţii pentru transportul încărcăturii, precum şi să îndeplinească actele şi mă- surile pregătitoare (manipularea mărfii, încărcarea mărfii în mijloacele de transport) şi de cooperare necesare în scopul executării deplasării[1].

Contractul de expediţie este reglementat prin dispoziţiile noului Cod civil, în art. 2064- 2071.

Secţiunea a 3-a. Contracte de intermediere în care intermediarul acţionează ca un profesionist independent, pentru negocierea de afaceri cu terţii sau pentru negocierea şi încheierea de afaceri cu terţii

În această categorie se încadrează, mai ales, contractul de agenţie şi contractul de intermediere (ocazională).

§1. Contractul de agenţie

12. Contractul de agenţie[2] este definit ca fiind acel acord de voinţă încheiat între doi profesionişti independenţi, prin care unul dintre aceştia (agentul) se obligă să promoveze afacerile celuilalt (principalul sau comitentul) într-un anumit teritoriu, prin negocierea de afaceri şi/sau încheierea de contracte de către agent, în toate cazurile pe seama comi- tentului, în schimbul unui comision, fără ca între agent şi comitent să existe raporturi de subordonare[3].

Instituţia agentului comercial este reglementată în dreptul român prin dispoziţiile art. 2072-2095 Noul Cod Civil. Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, contractul de agenţie era reglementat prin Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi.

§2. Contractul de intermediere ocazională

13. Noul Cod Civil român reglementează contractul de intermediere în art. 2096-2102. Pentru uzul participanţilor la comerţul internaţional, Camera de Comerţ Internaţională din Paris a elaborat un model pentru contractul de intermediere ocazională, intitulat ICC Occa- sional Intemediary Contract – Publicaţia ICC nr. 619-2000[4].

Contractul de intermediere ocazională reprezintă actul juridic în temeiul căruia una dintre părţi, denumită intermediar (agent) se obligă la obţinerea de informaţii pentru cea- laltă parte, numită client (cocontractant), despre potenţiali clienţi sau despre o afacere de- terminată şi, după caz, la acordarea de asistenţă acesteia, pentru negocierea unui con- tract, în schimbul unei remuneraţii pentru serviciile furnizate. În lipsa unei prevederi con- trare explicite în contract, intermediarul nu este împuternicit să contracteze cu terţii ca mandatar (cu sau fără reprezentare) al clientului.

[1] A se vedea Gh. Xxxxxxx, op. cit., p. 67-69.

[2] Pentru o analiză detaliată a contractului de agenţie, a se vedea, mai ales, St. D. Cărpenaru, op. cit.,

p. 562-574; X. Xxxxxxxxxx, Xx. Xxxxxxxx, X. Xxxxxx, op. cit., p. 109-110; 113-114; D.A. Sitaru, ş.A. Stă- nescu, Contractele de intermediere în comerţul internaţional (I), în R.D.C. nr. 11/2005, p. 19-43.

[3] D.A. Xxxxxx, X.X. Xxxxxx, S.A. Xxxxxxxx, op. cit., p. 312-313; X. Xxxxxxxx, X.X. Pîrvu, Contractele de comerţ internaţional, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 205-213.

[4] A se vedea, pentru analiză, D.A. Xxxxxx, X.X. Xxxxxx, S.A. Xxxxxxxx, op. cit., p. 324-328.

8 NOŢIUNEA DE INTERMEDIERE. CLASIFICAREA RAPORTURILOR JURIDICE DE INTERMEDIERE

Secţiunea a 4-a. Contracte în care o persoană acţionează

în relaţia cu terţii în numele şi pe seama ei înseşi, dar în realizarea unui interes juridic şi economic comun cu principalul

Aşa cum s-a remarcat pe drept cuvânt în literatura de specialitate[1], în accepţiunea modernă, intermedierea nu se mai reduce la contractele de mandat şi comision, care pre- supun o reprezentare directă sau indirectă (în accepţiunile acestor noţiuni pe care le vom arăta mai jos), ci cunoaşte o serie de alte forme contractuale în care instituţia reprezentării, fie şi indirectă, nu se mai regăseşte. Atare situaţii speciale presupun ca o parte să intre în raporturi contractuale cu terţii în numele şi pe seama sa, iar nu în calitate de mandatar cu reprezentare sau fără reprezentare (comisionar). Cu toate acestea, activitatea depusă de aceasta este şi în interesul cocontractantului, căruia îi asigură o desfacere mai eficientă a mărfurilor sau a serviciilor prestate. Ca urmare a acestei situaţii, între partenerii contrac- tuali se stabilesc relaţii de conlucrare profesională, caracterizate prin independenţă şi, totodată, interdependenţă economică.

§1. Contractul de franciză (franchising)

14. Contractul de franciză, cunoscut în comerţul internaţional sub denumirea anglo- saxonă de franchising[2], reprezintă contractul prin care o persoană, numită francizor, per- mite exploatarea unei mărci sau a unui brand de producţie sau de prestare de servicii de către o altă persoană independentă, producător sau prestator de servicii, numită francizat (beneficiar), alături de know-how-ul, folosinţa mărcii sale şi uneori o aprovizionare afe- rentă, pe care beneficiarul trebuie să le exploateze conform convenţiei, în schimbul unei remuneraţii[3].

În dreptul intern, contractul de franciză este reglementat prin dispoziţiile O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei. În comerţul internaţional, comercianţii utilizează cel mai frecvent, ca model pentru franciză, codificarea de uzanţe întocmită de Camera de Comerţ Internaţională din Paris, şi anume ICC Model International Franchising Contract – Publi- caţia ICC nr. 557-2000. Acest document constituie o sinteză a practicii comerciale în do- meniu[4].

§2. Contractul de distribuţie exclusivă

15. Contractul de distribuţie exclusivă[5] este acel contract comercial, încheiat pe termen lung, în temeiul căruia o parte, numită furnizor, se obligă să livreze celeilalte părţi, numită distribuitor, în condiţii de exclusivitate, anumite cantităţi de marfă, în funcţie de

[1] A se vedea, D.A. Xxxxxx, X.X. Xxxxxx, S.A. Xxxxxxxx, op. cit., p. 306.

[2] Pentru analiza generală a acestui contract, a se vedea, mai ales, St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 621- 632; X. Xxxxx, Tehnici contractuale ale francizei, în R.D.C. nr. 3/2000, p. 23; M.C. Costin, Contractul de franchising, în R.D.C. nr. 11/1998, p. 132; Gh. Xxxxxxxxx, X.X. Turcu, Operaţiunile de franciză, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002; D.A. Sitaru, Contractul de franciză în dreptul intern şi internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007; X. Xxxxxx, Contractul de franciză, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; D.A. Sitaru, ş.X. Xxxxxxxx, Contractele de intermediere în comerţul internaţional (II), în R.D.C. nr. 12/2005, p. 49-61. Pentru o prezentare a trăsăturilor caracteristice ale contractului de agenţie, a se vedea şi X. Xxxxxxxx,

L.N. Pîrvu, op. cit, p. 213-214.

[3] D.A. Sitaru, op. cit., p. 33; St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 624.

[4] A se vedea, pentru analiza acestui Contract model al CCI, D.A. Xxxxxx, X.X. Xxxxxx, S.A. Xxxxxxxx, op. cit., p. 328 - 341.

[5] X. Xxxxxxxx, op. cit,. p. 71-96; D.A. Sitaru, ş.X. Xxxxxxxx, Contractele de intermediere în comerţul internaţional (III), în R.D.C. nr. 1/2006, p. 32-45.

II. CLASIFICAREA RAPORTURILOR JURIDICE DE INTERMEDIERE ÎN ACTIVITATEA COMERCIALĂ 9

solicitările primite, pe care acesta din urmă să le revândă propriilor clienţi, folosindu-se de marca furnizorului, pe o piaţă determinată prin contract, în schimbul unei remuneraţii constând în diferenţa dintre preţul de cumpărare şi cel de revânzare.

Lipsit de o reglementare specială în dreptul intern român, contractul la care ne referim este conţinut, pentru uzul comerţului internaţional, în modelului de contract elaborat de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, intitulat ICC Distributorship Contract (Sole Importer-Distributor) – Publicaţia ICC nr. 646-2002[1] – care prezintă avantajul de a repre- zenta o sinteză a practicii comerciale.

[1] D.A. Xxxxxx, X.X. Xxxxxx, S.A. Xxxxxxxx, op. cit., p. 341-353.

Titlul ii. Rolul reprezentării în intermedierea în activitatea comercială

Capitolul I. Noţiunea şi felurile reprezentării

Secţiunea 1. Reprezentarea – excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic

16. Unul dintre principiile care guvernează efectele actelor juridice civile este cel al relativităţii, principiu consacrat legislativ prin dispoziţiile art. 1280 Noul Cod Civil român („Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”), care au preluat dispoziţiile art. 973 din vechiul Cod civil („Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”). Potrivit principiului relativităţii efectelor actelor juridice civile, un act juridic civil produce efecte numai faţă de autorul ori autorii săi, dând naştere la drepturi subiective şi la obligaţii numai în beneficiul, respectiv în sarcina părţilor contractante, fără a putea să profite ori să dăuneze terţilor[1] (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest).

17. Există însă anumite cazuri în care actul juridic civil are puterea de a produce efecte atât faţă de autorul ori autorii săi, cât şi faţă de terţe persoane, care nu au participat în mod efectiv la încheierea actului respectiv, nici personal şi nici prin reprezentant. Atare situaţii poartă denumirea de excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, şi desemnează ipoteza în care actul în cauză dă naştere la drepturi subiective în mod direct în favoarea altor persoane decât cele care au participat la încheierea actului, ori, după caz, dă naştere la obligaţii civile în sarcina altor persoane decât părţile sale.

Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil au fost clasificate în două categorii: excepţii reale şi excepţii aparente. Doctrina de specialitate nu a exprimat opinii unanime în această privinţă, dar opinia majoritară este în sensul că unica excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil o reprezintă stipulaţia pentru altul, deoarece numai în acest caz, în chiar temeiul contractului de stipulaţie, se nasc drepturi direct şi nemijlocit în patrimoniul unui terţ.

18. Toate celelalte situaţiile în care anumite efecte ale actului juridic încheiat se pro- duc asupra altor persoane decât părţile la încheierea actului constituie simple excepţii apa- rente de la principiul relativităţii[2], precum situaţia avânzilor-cauză, promisiunea faptei altuia, reprezentarea, simulaţia, acţiunile directe, cesiunea de creanţă, gestiunea intere- selor altei persoane, actele juridice colective etc.

Prin urmare, potrivit clasificării anterior făcute, în categoria excepţiilor aparente de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile poate fi inclusă şi instituţia reprezentării, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

[1] X. Xxxxx, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a III-a, revăzută şi adăugită, Ed. Xxxxxxxx, 2008, p. 283-297.

[2] A se vedea, în acest sens, X. Xxxxx, op. cit., p. 289-297; Gh. Xxxxxx, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a, revăzută şi adăugită de M. Xxxxxxx şi P. Xxxxxx, Xx. Uni- versul Juridic, 2007, p. 209-211.

I. NOŢIUNEA ŞI FELURILE REPREZENTĂRII 11

Reprezentarea, ca procedeu tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentantul) în- cheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane (reprezentatul), se caracteri- zează prin aceea că efectele actului juridic (drepturile şi obligaţiile) încheiat de reprezen- tant se produce în mod direct şi nemijlocit asupra persoanei reprezentatului. Prin urmare, actul juridic astfel încheiat produce efecte întocmai ca în cazul în care ar fi fost încheiat în mod direct de către persoana reprezentată.

În ceea ce îl priveşte pe terţul cocontractant, acesta este ţinut obligat la toate consecin- ţele decurgând din actul respectiv, în calitatea sa de parte la încheierea raportului juridic. Faţă de reprezentant însă, actul astfel încheiat nu produce efecte, în măsura în care per- soana împuternicită a acţionat în numele şi pe seama celui reprezentat. Reprezentantul rămâne, aşadar, străin de efectele actului juridic încheiat, între el şi terţ nestabilindu-se nicio legătură contractuală.

Aşadar, elementul caracteristic al reprezentării este faptul că această instituţie permite transmiterea efectelor decurgând din actul juridic încheiat de reprezentant, în mod direct şi imediat asupra persoanei reprezentate, în timp ce reprezentantul, împuternicit să acţio- neze în interesul reprezentatului, dispare odată cu îndeplinirea atribuţiilor sale[1].

Având în vedere aceste particularităţi, reprezentarea constituie o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic. Este indiferent dacă reprezentarea este con- venţională, adică generată de contractul de mandat, ori legală sau judiciară, asupra acestei clasificări a reprezentării urmând a reveni mai jos.

Reprezentarea convenţională nu constituie o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile deoarece, cu toate că această instituţie atrage după sine producerea în persoana unui terţ (reprezentatul) de efecte decurgând din actele juridice încheiate de către alte părţi (reprezentantul şi terţul cocontractant), reprezentatul nu are calitatea de terţ faţă de actul juridic încheiat în interesul său, ci este parte la acel act juridic. Raţiunea acestei soluţii constă în faptul că reprezentatul a împuternicit prin voinţa sa mani- festată în mod expres o altă persoană să acţioneze în interesul său, ceea ce înseamnă, în esenţă, că acesta a acceptat să devină titularul drepturilor subiective şi al obligaţiilor ce urmează a se naşte din actele juridice încheiate de către împuternicit în interesul său. Cu alte cuvinte, prin acordarea puterii de reprezentare unui terţ, reprezentatul devine, în mod direct, parte la actul juridic ale cărui efecte se vor produce în persoana sa.

În ceea ce priveşte reprezentarea legală şi judiciară, nici aceasta nu poate fi conside- rată o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice, mai ales datorită faptului că reprezentatul devine titularul drepturilor şi obligaţiilor născute din actele juridice încheia- te de către reprezentant în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti, iar nu în temeiul voinţei exprimate de către una dintre părţi. Aşadar, numai dacă efectele s-ar fi produs în patrimoniul reprezentatului, nu în temeiul legii, ci în temeiul contractului dintre repre- zentantul legal sau judiciar şi terţ, ne-am fi aflat în faţa unei excepţii reale de la principiul relativităţii efectelor actului juridic[2].

Secţiunea a 2-a. Temeiul juridic şi definiţia reprezentării

19. Din punctul de vedere al consacrării legislative a noţiunii de reprezentare, vechiul Cod civil român şi Codul comercial, nu cuprind dispoziţii cu caracter general referitoare la instituţia reprezentării, însă cuprind reglementări ale aplicaţiilor acesteia, precum cele pri-

[1] X. Xxxxxxxxxx, Xx. Xxxxxxxx, X. Xxxxxx, Contracte comerciale internaţionale, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, p. 107.

[2] D.A. Sitaru, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Fundaţia de Drept şi Relaţii Internaţionale „Nico- xxx Xxxxxxxxx”, Bucureşti, 1994, p. 122-123 şi 127.

12 ROLUL REPREZENTĂRII ÎN INTERMEDIEREA ÎN ACTIVITATEA COMERCIALĂ

vitoare la contractul de mandat, ca exponent principal al acestei instituţii, în art. 1532-1559

C. civ. şi art. 374-391 C. com. Doctrina însă a elaborat o teorie generală a reprezentării, întemeiată pe reglementările legale sumare şi principiile generale de drept[1].

Această lacună legislativă a fost acoperită de Noul Cod Civil[2], care tratează în mod distinct instituţia reprezentării în art. 1295-1314. Dispoziţiile noului Cod civil fac obiectul analizei în cele ce urmează.

20. Noul Cod Civil nu conţine o definiţie propriu-zisă a reprezentării. Cu toate acestea, caracteristica esenţială a instituţiei reprezentării, ce ţine de efectele acesteia, este relevată de noul cod, în sensul că un contract încheiat de reprezentant în limitele împuternicirii şi în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi terţ (art. 1296).

Pornind de la elementele caracteristice ale instituţiei reprezentării astfel cum aceasta este reglementată în noua legislaţie civilă, dar şi de la doctrina de specialitate dedicată acestei instituţii înainte de apariţia Noului Cod civil, definim reprezentarea ca fiind acel pro- cedeu tehnico-juridic prin care o persoană, denumită reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, efectele actului juridic astfel în- cheiat urmând a se produce în mod direct şi nemijlocit asupra persoanei reprezentatului.

Secţiunea a 3-a. Felurile reprezentării

21. Reprezentarea se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii, unele legale, altele numai jurisprudenţiale sau doctrinare.

a) În funcţie de izvorul său, reprezentarea poate fi convenţională, legală sau judiciară

Potrivit dispoziţiilor art. 1295 Noul Cod Civil, „Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz”. Din acest text deducem o clasificare a instituţiei reprezentării, din punctul de vedere al izvorului său, realizată chiar de legiuitor[3]. Astfel, reprezentarea poate fi legală, convenţională ori judi- ciară.

22. Reprezentarea convenţională este situaţia în care încheierea actului juridic de către reprezentant în numele şi pe seama reprezentatului, ale cărui efecte se vor produce în mod direct în persoana reprezentatului, are la bază împuternicirea de reprezentare acor- dată de către reprezentat reprezentantului. Acest fel de reprezentare este generată de contractul de mandat, deşi cele două noţiuni nu se confundă, aşa cum vom vedea mai jos, în contextul analizei corelaţiei dintre ele. Cu alte cuvinte, reprezentarea convenţională este întemeiată pe acordul de voinţă al părţilor contractului de mandat (cu reprezentare), prin care se conferă reprezentantului dreptul de a acţiona ca un intermediar, în scopul tratării de operaţiuni juridice în numele şi pe seama adevăratului beneficiar al drepturilor sau obli- gaţiilor rezultând din operaţiunea concretă, care va avea calitatea de reprezentat.

[1] A se vedea, St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2011, p. 152-155; I.L. Xxxxxxxxx, Drept comercial român, vol. I, Ed. Socec, Bucureşti, 1946, p. 604 - 633; T.R. Xxxxxxx, op. cit., p. 326-330; X. Xxxxxxxx, Contractele de intermediere în comerţul exterior al României, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984, p. 17-30.

[2] Noul Cod Civil a fost publicat în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, fiind serios modificat prin legea de punere în aplicare, Legea nr. 71/2011, ceea ce a determinat republicarea sa în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011. Intrarea sa în vigoare a avut loc la data de 1 octombrie 2011.

[3] Potrivit dispoziţiilor art. 1295 N.C. civ.: „Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz”.