RISCUL CONTRACTUAL: PRINCIPALELE REPERE CONCEPTULALE
RISCUL CONTRACTUAL: PRINCIPALELE REPERE CONCEPTULALE
Xxxxxxxx XXXXXX
Universitatea de Stat din Moldova
În articol sunt scoase în relief principalele repere conceptuale ce se ataşează problematicii privind riscul contractual. Este fundamentată teza, potrivit căreia riscul apare ca un factor extern care tulbură echilibrul contractual anticipat la momentul încheierii acestuia de către părţile contractante. De asemena, se menţionează că angrenajul pe care îl poate pune în mişcare riscul în dreptul privat, plecând de la polisemantismul său şi ţinându-se cont de potenţialul acestuia încă neexplorat, ar putea transforma ideea de risc într-un piedestal al întregii arhitecturi a dreptului civil. Nu în ultimul rând, este formulată concluzia, potrivit căreia şi contractelor translative li se aplică regula res perit debitori, cu corectivul că obligaţia de predare a fost considerată o obligaţie instrumentală, cu o pondere neglijabilă în ecuaţia riscurilor.
Cuvinte-cheie: risc contractual, pieire fortuită, prejudiciu, debitor, creditor, neexecutare, res pierit domino, res pierit debitori, res pierit creditori.
CONTRACTUAL RISK: MAIN CONCEPTUAL REFERENCES
This article reveals the main conceptual marks concerning the issue of contractual risk. It substantiates the thesis that the risk appears to an external factor which disturbs the contractual balance anticipated at the moment of its conclusion by the contracting parties. It also outlines that the gear that may trigger risk in private law, based on its polysemy and con- sidering its still unexplored potential, could turn the idea of a risk into a pedestal of the whole architecture of civil law. Finally, liberates the conclusion that all translative contracts are applied the rule res perit debitori with the specification that the delivery obligation was considered an instrumental obligation, with a negligible share in the risk equation.
Keywords: contractual risk, fortuitous loss, injury, debtor, creditor, non-execution, res perit domino, res perit debitori, res perit creditori.
Un contract se încheie, în mod firesc, plecând de la buna-credinţă a părţilor, în scopul ducerii la bun sfârşit a acestuia, adică părţile au în vedere şi fac tot ce pot pentru executarea întocmai a obligaţiilor asumate prin contract. Este însă posibil (şi, din păcate, se întâmplă frecvent în practică) ca un contract să nu mai fie res- pectat, adică prestaţiile sau obligaţiile asumate să nu mai fie executate de către una din părţi. Neexecutarea obligaţiilor poate avea drept cauză: 1) fie culpa (vina) sub orice formă a părţii care nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile; 2) fie o situaţie imprevizibilă care exclude orice culpă a vreunei părţi semnatare a contractului.
În primul caz, nerespectarea contractului se numeşte neexecutare culpabilă şi atrage, întodeauna, dreptul părţii care şi-a executat propria obligaţie sau este dispusă să-şi îndeplinească propria obligaţie la a cere des- fiinţarea contractului (reziliere sau, după caz, rezoluţiune), cu daune-interese (despăgubiri) ce urmează a fi plătite de către partea în culpă, adică partea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile.
În cel de-al doilea caz, nerespectarea contractului poartă denumirea de risc contractual şi nu acordă părţii care şi-a executat propria obligaţie sau este dispusă să o execute dreptul la a cere despăgubiri pentru neexe- cutare. Şi aceasta pentru că nerespectarea are loc din anumite cauze pe care legea, jurisprudenţa şi doctrina le numesc cauze exoneratoare de răspundere, adică: forţa majoră, cazul fortuit şi alte evenimente asimiliate acestora, situaţii care se caracterizează, în mod esenţial (aşa cum s-a arătat de-a lungul anilor în practica judi- ciară), prin imposibilitatea obiectivă de a putea fi prevăzute. Sub aspect terminologic, trebuie reţinut că, în dreptul european, situaţiile despre care vorbim aici dau părţii dreptul de a se prevala de aşa-numita neexecu- tare scuzabilă1 [11, p.249-250].
După aceste scurte consideraţii de ordin introductiv, în articolul de faţă ne propunem să scoatem în relief principalele repere conceptuale ce se pretează problematicii privind riscul contractual, de care este nevoie în caz de multiple interpretări divergente ale textelor ce trebuie aplicate.
1 „Neexecutarea obligaţiilor de către una din părţi este scuzabilă (sublinierea ne aparţine – n.a.) dacă aceasta dovedeşte că este urma- rea unui impediment dincolo de controlul său şi că nu ar fi putut, în mod rezonabil, la momentul încheierii contractului, să prevadă că acest impediment se va produce sau că ar fi putut fi evitat ori înfrânt impedimentul sau consecinţele sale”. Definiţia este dată în art. 8:108 par. 1 din Principiile Dreptului European al Contractelor codificate de Commision on European Contract Law (numite în continuare PECL) şi în art. III. - 3:104 intitulat sugestiv „Excuse due to an impediment” din Principii, definiţii şi reguli-model ale Dreptului Privat European – Proiectul Cadru Comun de Referinţă (Draft Common Frame of Reference), codificate de Grupul de Studiu al Codului Civil European şi de Grupul de Cercetare a Dreptului Privat (numite în continuare DCFR).
Ab initio, trebuie de precizat că există studii în care se susţine că ideea de risc era prezentă şi în dreptul roman, fără ca termenul propriu-zis să fie folosit. Riscul era asociat cu termenii „periculum”, „vis maior”,
„casus fortuitus” şi „vitium”. Cel mai des folosit cuvânt în codificările romane rămâne însă „periculum”, care acoperea o paletă mai largă de situaţii juridice decât noţiunea de risc din zilele noastre. „Periculum” nu era folosit în dreptul roman doar pentru a desemna situaţiile în care există un prejudiciu fără a exista şi culpă, semnificaţia lui juridică fiind „posibilitatea apariţiei unei pierderi”, din culpă sau fără culpă. Pornind de la reglementările legale romane, au existat de-a lungul vremii cercetări asupra „periculum locatoris/conductoris”,
„periculum rei venditae” şi chiar şi asupra riscului în dreptul roman [2, p.44-45].
De lege lata, nu găsim o definiţie a conceptului de risc contractual2. O astfel de sarcină i-a revenit doctri- nei juridice. Se pare că, de data aceasta, legiuitorul s-a ghidat de regula ancorată încă în dreptul roman de jurisconsultul Xxxxxx Xxxxxxxxx Xxxxxxx: „Omnis definitio in iure civili periculosa est; parum est enim, ut non subverti posset” (Definiţiile în dreptul civil sunt periculoase, fiindcă rare sunt cazurile când ele nu pot fi combătute). Într-adevăr, o definiţie este întotdeauna periculoasă, fiindcă este greu a evita incorectitudinile, în special datorită evoluţiilor viitoare ale ştiinţei. Cu toate acestea, în cele ce urmează vom proiecta câteva defi- niţii doctrinaire pe care le găsim ilustrative.
Într-o opinie, se relevă că riscul reprezintă „pericol posibil, inconvenient probabil, expunere la o eventuală pierdere; prezintă interes juridic determinarea persoanei care va suporta într-o situaţie concretă inconvenientul producerii unui eventual prejudiciu, datorat cazului fortuit, forţei majore etc.” [8, p.615].
Într-o altă opinie, „riscul apare ca un factor extern care tulbură echilibrul contractual anticipat la momen- tul încheierii acestuia de către părţile contractante. Acest factor se manifestă independent de voinţa vreuneia dintre părţile contractante şi exclude ideea de culpă contractuală” [2, p.51].
„Noţiunea de risc în dreptul privat este în acelaşi timp suplă, fiind capabilă de înţelesuri diverse, precisă, ţinând cont de efectele juridice specifice şi complexă, având în vedere locul pe care îl ocupă în cadrul răspun- derii civile. În acelaşi timp, riscul este doar o abstractizare, fără valenţe concrete, ideea de pericol pe care o încorporează fiind de natură subiectivă” [2, p.63].
De asemena, s-a spus că „riscul reprezintă un eveniment prejudiciabil, o pagubă cauzată de evenimente fortuite” [9, p.165-188].
S-a mai decelat definiţia: „Riscul contractual este acea situaţie în care o parte contractantă nu-şi poate executa obligaţiile asumate din anumite motive considerate de lege cauze exoneratoare de răspundere, situa- ţie care deschide problema identificării părţii care urmează să suporte consecinţele prevăzute de lege ale acestei neexecutări” [11, p.250], definiţie la care subscriem.
Efectuând o radiografiere a celor inserate supra, decelăm că riscul provine din exteriorul câmpului contrac- tual, producând efecte juridice negative înlăuntrul acestuia, efecte care pot fi înlăturate printr-un sistem coerent şi eficace de gestionare a riscului. De cele mai multe ori, riscul descentrează axa raportului contractual, fiind necesare mecanisme suplimentare pentru a înlătura sau diminua efectele astfel create.
Riscul contractual se referă în principal la evenimentele neprevăzute, externe, care pot influenţa obligaţiile cocontractanţilor, dar nu se limitează la imposibilitatea fortuită de executare, aceasta din urmă reprezentând doar un posibil efect al celui dintâi. Astfel, în doctrină s-a susţinut că „riscul este interpretat ca o aplicaţie a neexecutării fortuite a contractului, care indică partea contractului care va suporta consecinţele juridice ale imposibilităţii fortuite de executare a actului” [12, p.512]. Acelaşi eveniment fortuit poate avea efecte diferite, în funcţie de materia în care se manifestă. Aşadar, teoria riscului în materie contractuală este singura în mă- sură să dea naştere unui mecanism de imputabilitate corespunzător. Riscul afectează întregul raport juridic, nu doar o parte a acestuia.
Angrenajul pe care îl poate pune în mişcare riscul în dreptul privat, plecând de la polisemantismul său şi ţinându-se cont de potenţialul acestuia încă neexplorat, ar putea transforma ideea de risc într-un piedestal al întregii arhitecturi a dreptului civil. Noţiunea de risc în dreptul privat poate deveni una fundamentală, nu doar pentru că suportarea riscurilor reprezintă o chestiune cardinală, ci şi pentru că este capabilă să reconfigureze durabil sistemul juridic [2, p.63].
Păstrând firul logic, ne raliem la opinia, potrivit căreia „teoria riscurilor în contracte poate fi considerată ca o instituţie autonomă, construită în jurul premisei imposibilităţii fortuite de executare a contractului.
2 De notat că legiuitorul a definit conceptul de risc asigurat la art.1307 alin.(1) CC RM, expressis verbis: „Riscul asigurat este un eveniment viitor, posibil, dar incert, la care sunt expuse viaţa, sănătatea sau patrimoniul unei personae”.
Delimitarea ei de alte instituţii asemănătoare este un argument în sprijinul acestei autonomii. Ideea de neexe- cutare, proximă imposibilităţii fortuite, impune corelarea teoriei riscurilor cu rezoluţiunea, caducitatea şi cu excepţia de neexecutare. Implicată de apariţia unei împrejurări fortuite şi ulterioare încheierii contractului (fără a se confunda cu elementul alea al contractului aleatoriu), teoria riscurilor se apropie de impreviziune, fără însă a se confunda cu aceasta. În fine, în calitate de cauză de ineficacitate a contractului, teoria riscurilor trebuie delimitată de nulitate şi condiţia rezolutorie” [4, p.58-71].
Dintr-o altă perspectivă, este de reliefat că formula „risc contractual” poate constitui un instrument precis numai dacă vom conştientiza natura unilaterală sau bilaterală a contractului, întrucât riscul contractului se suprapune de fapt cu riscul obligaţiei (în ambele cazuri), dar şi cu riscul obligaţiei corelative (în cazul con- tractelor sinalagmatice). În acest context, se impune să găsim răspuns la întrebarea dacă riscul contractual este incident contractelor unilaterale. Într-o accepţiune, s-a relevat că, „asemenea excepţiei de neexecutare şi rezoluţiunii ori rezilierii contractului, problema riscului contractului se pune şi în cazul contractelor sinalag- matice” [10, p.93]. În acelaş făgaş, autorii I.L. Xxxxxxxxx şi X.Xxxxxx susţin că „interdependenţa obligaţiilor celor două părţi contractante, caracteristică contractelor sinalagmatice, comandă soluţia stingerii obligaţiei corelative a unei părţi, atunci când un caz fortuit sau o forţă majoră face imposibilă executarea obligaţiei ce revine celeilalte părţi” [3, p.188]. În ce ne priveşte, alegem să achiesăm opinia, potrivit căreia „problema ris- cului contractual nu este legată de interdependenţa unor obligaţii (aşa cum este cazul obligaţiilor sinalagma- tice), ea putând fi întâlnită şi în cazul contratelor unilaterale. Aşadar, ceea ce este, în opinia noastră, esenţial în această materie este natura cu adevărat fortuită a evenimentului (care face imposibilă executarea obligaţiei), şi nu gradul de legătură dintre obligaţii” [12, p.263].
În contracte, discuţia pe tema riscurilor poate fi purtată pe două planuri [9, p.165-188].
Într-un prim plan, vorbim despre riscurile obligaţiei care, potrivit regulii generale, sunt suportate de cre- ditor (res perit creditori). De la această regulă există, bineînţeles, şi excepţii: 1) atunci când cazul fortuit este precedat de o culpă a debitorului cu privire la executarea la scadenţă a obligaţiei; 2) atunci când debitorul îşi asumă o obligaţie de garanţie pentru cazuri fortuite. Efectele soluţiei de excepţie sunt menţinerea obligaţiei corelative, obligarea debitorului de a executa, prin echivalent, menţinerea contractului.
Într-un al doilea plan, vorbim despre riscurile contractului oneros sau despre cele ale obligaţiei corelative, care, potrivit regulii generale, sunt suportate de debitor (res perit debitori). Bineînţeles, şi această regulă su- portă excepţii – ipoteza de culpă a creditorului care precede cazul fortuit, ceea ce face ca obligaţia debitoru- lui să fie imposibil de executat. Efectele acestei soluţii sunt menţinerea contractului, dar liberarea debitorului, singurul obligat să-şi execute obligaţiile fiind creditorul obligaţiei imposibile.
Care este raportul dintre cele două planuri de analiză a riscurilor? Gândim că cele două categorii de riscuri se intercondiţionează. Astfel, riscul bunului, concretizat în pieirea sa fortuită, determină imposibilitatea de executare a obligaţiei al cărei obiect este respectivul bun. De asemenea, în funcţie de soluţia dată riscurilor obligaţiei imposibile se va soluţiona şi problema privind riscurile obligaţiei corelative (acestea vor fi în sarcina debitorului dacă riscurile obligaţiei imposibile sunt suportate de creditorul acestei obligaţii, cum se întâmplă de regulă).
Sintetic spus, categoria de risc implică, pe de o parte, riscul bunului, iar, pe de altă parte, riscul neexecută- rii fortuite a unei obligaţii. În cele ce urmează ne vom focusa atenţia asupra acestor concepte (riscul bunului şi riscul obligaţiei).
Riscul bunului ar trebui să caracterizeze situaţia statică, independentă de orice raport obligaţional, a rapor- tului real de proprietate. Scopul categoriei „riscul bunului” este de a răspunde la întrebarea dacă proprietarul va fi indemnizat pentru pieirea bunului său. În mod natural, riscul lucrului este suportat de către proprietar (res perit domino). Suportul normativ al acestei concluzii derivă din prevederile art.318 CC RM, care statuează:
„Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul dacă legea sau contractul nu prevede altfel (sublinierea ne aparţine – n.a.)”3.
În ce ne priveşte, adăugăm acestei reguli pe aceea, potrivit căreia, în cazul drepturilor reale asupra bunu- lui altuia, fiecare dintre titularii unui drept real va suporta riscul pieirii fortuite a bunului în limita dreptului
3 Sintagama „dacă legea sau contractul nu prevede altfel” acreditează ideea că această regulă (riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul) are un caracter dispozitiv, deci părţile pot deroga de la ea.
justificat asupra bunului. Deşi pare un truism, ignorarea acestei idei şi aplicarea inerţială a regulii res perit domino poate conduce la soluţii defectuoase în materia asigurărilor şi a contractului de leasing4.
Riscul neexecutării fortuite a unei obligaţii ar trebui denumit riscul obligaţiei. Scopul categoriei „riscul obligaţiei” este de a răspunde la întrebarea dacă debitorul este exonerat sau nu de obligaţia devenită imposibil de executat.
Riscul în contractele sinalagmatice nu se identifică nici cu riscul bunului şi nici cu riscul obligaţiei, ci presupune, de fapt, rezolvarea a două probleme distincte, care implică două riscuri în sens tehnic: pe de o parte, un risc al obligaţiei imposibil de executat (pentru cauze fortuite), care este suportat de creditor (riscul obligaţiei), şi, pe de altă parte, un risc al obligaţiei corelative, care, fiind posibil de adus la îndeplinire, se va perpetua sau nu după rezolvarea dată problemei riscurilor. Acest din urmă risc ar trebui denumit riscul obligaţiei corelative.
Res perit debitori este regula generală, potrivit căreia riscul îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat, regulă aplicabilă, aşa cum am clarificat deja, în toate contractele, inclusiv în contractele translative de drepturi reale, mai puţin în acele situaţii în care se aplică una din celelalte două reguli. Regula res perit debitori nu este absolută. În materia contractelor translative de proprietate riscul contraprestaţiei este suportat, de regulă, de către creditorul obligaţiei de predare.
Res perit creditori este prima excepţie de la regula generală; potrivit acestei reguli, riscul îl suportă credi- torul obligaţiei imposibil de executat, şi nu debitorul obligaţiei imposibil de executat, ca în cazul principiului general aplicabil. Creditorul obligaţiei imposibil de executat este cel care, practic, ar trebui să se folosească de bun, însă nu poate, întrucât cealaltă parte contractantă nu i-l poate pune la dispoziţie.
În alt registru, necesită a fi difuzată aserţiunea, potrivit căreia rezolvarea problemei nu decurge, în cazul contractelor sinalagmatice translative, din caracterul special al poziţiei de proprietar. Ca şi în cazul regulii generale a riscului contraprestaţiei, epuizarea raportului juridic în elementele sale fundamentale, prin execu- tare, este cel care impune soluţia. Iată de ce distingem între vânzarea reală şi vânzarea obligaţională. În cazul vânzării reale, în care vânzătorul nu mai are nimic de prestat în legătură cu proprietatea, debitorul obligaţiei de predare a executat suficient pentru a păstra dreptul la preţ. În cazul vânzării obligaţionale, riscul trece la cumpărător numai atunci când vânzătorul execută prestaţia de care este legată îndeplinirea obligaţiei de a da.
În materia vânzării obligaţia care justifică dreptul la preţ este aceea de a da proprietatea. Obligaţia de conser- vare a lucrului vândut, privită de legiuitor ca obligaţie de diligenţă, este reputat executată dacă bunul piere fortuit.
Aşa stând lucrurile, riscul preţului trebuie asociat cu executarea obligaţiei de a da, reper care nu conduce la soluţii identice cu aplicarea criteriului proprietăţii. În cazul vânzării reale, în care vânzătorul nu mai are nimic de prestat în legătură cu transferul proprietăţii, el a executat suficient pentru a păstra dreptul la preţ. În cazul vânzării obligaţionale, când transferul proprietăţii nu se realizează automat, ci depinde încă de o pre- staţie a cumpărătorului, riscurile se transferă odată cu executarea obligaţiei de a da.
„Coincidenţa” riscuri-proprietate nu poate fi extinsă de plano la alegaţia: cine este proprietar are riscurile contractului.
Principiul res perit domino nu este decisiv, întrucât, din punct de vedere dogmatic, nu este apt să explice toate cazurile ce intră sub umbrela riscurilor în cotractele bilaterale5.
4 S-a relevat că aplicarea regulii res perit domino în materia leasingului este eronată, întrucât, pe de o parte, aceasta este o falsă regulă în materie contractuală şi, pe de alta, contractul nu este translativ de proprietate.
Dacă finaţatorul a transmis drepturile născute din contractul de vânzare încheiat cu furnizorul şi şi-a executat obligaţia esenţială, este corectă opţiunea legiuitorului ca finanţatorul să păstreze dreptul la ratele de leasing. Dacă o parte îşi execută obligaţiile contractuale, ea are dreptul la contraprestaţie, chiar dacă dreptul transmis s-a stins fortuit. Aşa stând lucrurile, nu suntem în prezenţa unei derogări de la regula res perit debitori, problema riscurilor contractului nepunându-se în sens tehnic. Singura problemă care se pune în mod real este aceea a riscurilor lucrului, care se împart între titularii drepturilor ce se exercită asupra lucrului. Riscul plăţii valorii reziduale este al finanţatorului, întrucât, contractual, acesta nu-şi mai poate executa obligaţia de a vinde lucrul (res perit debitori). Pe de altă parte, el suportă riscul lucrului în limita dreptului pe care îl are [6, p.49-81].
5 Pe această linie de gândire, în literatura de specialitate română s-au punctat următoarele: „Se pare că regula la care s-a oprit doctrina şi jurisprudenţa noastră (se are în vedere română – n.a.) în materia riscurilor în contracte de mai bine de un secol, „res perit domino”, este un mit. Izvorul acestui mit se regăseşte în opera greşit interpretată a jusnaturaliştilor. Aparenţa sa a fost alimentată de terminologia eronată a Codului civil francez, care a vorbit în materie obligaţională de „risque de la chose”, terminologie preluată şi de Codul civil român, de coincidenţa dintre proprietate şi riscuri în cazul tipic al transferului automat al proprietăţii la încheierea contractului şi de creditul nejustificat acordat unor discursuri pompoase ce au precedat adoptarea Codului civil francez. În realitate, arheologia Codului nostru civil (se are în vedere al României – n.a.), ca şi a Codului civil francez, relevă o altă realitate, de la care, credem noi, interpreţii secolului al XIX-lea, în special Xxxxxxx şi Capitant, s-au îndepărtat fără motiv, resemnându-se fatalist în faţa confuziei legiuitorului între riscul lucrului şi riscul contractului” [5, p.52-129].
Repudiind regula res perit domino, nu afirmăm nici regula res perit creditori. Nu calitatea de creditor este cea care contează, chiar dacă, asumându-şi-o, cumpărătorul primeşte riscul dispariţiei valorii care a intrat în sfera sa de interes patrimonial. Acest argument, tributar riscului obligaţiei, rămâne străin relaţiei sinalagma- tice în care întotdeauna va conta statusul schimbului asumat de părţi. Res perit creditori nu explică mulţumi- tor suportarea riscurilor de către cumpărător în cazul vânzării (legale) a lucrului altuia, al vânzării de bunuri de gen limitat, al antecontractului de vânzare-cumpărare etc.
În realitate, şi contractelor translative li se aplică regula res perit debitori, cu corectivul că obligaţia de predare a fost considerată o obligaţie instrumentală, cu o pondere neglijabilă în ecuaţia riscurilor. Principalele alegaţii care se degajă sunt următoarele:
▪ Regula res perit domino este inadecvată în descrierea riscului contractului; ea poate privi eventual doar riscul bunului;
▪ În absenţa unei reguli speciale, în cazurile de amânare a transferului proprietăţii se vor aplica regula generală – res perit debitori (funcţia supletivă a principiului res perit debitori);
▪ În orice caz, dacă există un dubiu între criteriul proprietăţii şi criteriul executării obligaţiei de a transfera proprietatea, regula generală res perit debitori este clarificatoare (funcţia interpretativă a principiului res perit debitori);
▪ Transferul riscurilor va opera chiar în absenţa transferului efectiv şi imediat al proprietăţii atunci când acesta nu mai depinde de vreo prestaţie viitoare a debitorului;
▪ În lipsa stipulaţiei contrare, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debito- rului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului;
▪ În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat sa o restituie;
▪ Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp [1, p.73].
De lege lata, se prezumă că atât timp cât bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debi- torului obligaţiei de predare6; adică, dacă luăm exemplul contractului de vânzare-cumpărare, riscul rămâne pe seama vânzătorului sau a transmiţătorului. Riscul subzistă în sarcina transmiţătorului chiar dacă proprietatea a fost deja transferată, potrivit actului juridic de transfer (prin ipoteză, a contractului de vânzare-cumpărare) către dobânditor. În alţi termeni, riscul urmează bunul (predarea acestuia constituind o obligaţie de a face) şi nu dreptul (transferul acestuia constituind o obligaţie de a da). Aşadar, iată aplicarea practică a disocierii clare dintre momentul transferului dreptului de proprietate şi transferul riscului pieirii fortuite a bunului.
Soluţia în caz de pieire fortuită a bunului este cât se poate de simplă şi de clară: debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie (dacă avem în vedere un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul nu va mai avea dreptul să ceară plata preţului bunului vândut, iar dacă a încasat preţul, este obligat să-l restituie, întrucât el nu mai poate pune la dispoziţie bunul vândut).
Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului este transferat cumpărătorului în momentul în care vânză- torul şi-a executat obligaţiile contractuale privind punerea bunului la dispoziţia cumpărătorului, dacă con- tractul nu prevede altfel7.
Bunul se consideră pus la dispoziţia cumpărătorului dacă este individualizat prin marcare sau în alt mod şi dacă este pregătit de predare în termenul stabilit, iar cumpărătorul este informat despre aceasta potrivit clauzei contractuale. Sub acest aspect, prezintă relevanţă următoarea speţă din practica judiciară: La 30 mai 2013, B.O., reprezentat de avocatul Ţ.V., a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui O.P. cu privire la anularea contractului de vânzare-cumpărare.
6 BGB prevede la § 446 cu titlul marginal „transferul riscurilor şi al răspunderii” că riscul distrugerii şi deteriorării accidentale trece de la vânzător la cumpărător la momentul livrării bunului vândut (§ 446 Gefahr- und Lastenübergang BGB. Mit der Übergabe der verkauften Xxxxx geht die Gefahr des zufälligen Untergangs und der zufälligen Verschlechterung auf den Käufer über. Von der Übergabe an gebühren xxx Xxxxxx die Nutzungen und trägt er die Lasten der Sache. Der Übergabe steht es gleich, wenn der Käufer im Verzug der Annahme ist).
7 Art.IV. A. – 5:102 DCFR, intitulat „Time when risk passes”, statuează aceeaşi soluţie: „(1) The risk passes when the buyer takes over the goods or the documents representing them. (2) However, if the contract relates to goods not then identified, the risk does not pass to the buyer until the goods are clearly identified to the contract, whether by markings on the goods, by shipping documents, by notice given to the buyer or otherwise” [14, p.47-65].
În motivarea acţiunii a indicat că, la 31 decembrie 2012, dânsul a procurat de la O.P. un automobil de model „Mazda 323F”, anul producerii 1996, cu n/î XXX 000, contra sumei de 2160 euro şi 10 000 ruble ruseşti, fapt confirmat prin recipisa scrisă de ultimul la 31 decembrie 2012.
Menţionează că la momentul efectuării tranzacţiei de vânzare-cumpărare pârâtul l-a asigurat că automo- bilul este în stare tehnică bună, iar consumul este de 6-7 litri la 100 km.
Susţine că ulterior, deplasându-se spre domiciliu, a constatat că automobilul consumă mai mult combusti- bil şi nu mergea corespunzător, că automobilul are defecţiuni, ceea ce l-a şi determinat să se adreseze la un centru autorizat pentru a constata defecţiunile automobilului procurat.
În urma diagnosticării efectuate la 3 ianuarie 2013, de către SRL „G.” a fost confirmat că automobilul este defectat, fiind constatată crăparea tijei cilindrului, iar acest defect poate fi înlăturat doar după reparaţia capitală a motorului.
Afirmă că între dânsul şi O.P. nu s-a întocmit contractul de vânzare-cumpărare, însă, de fapt, o atare tranzacţie a avut loc, deoarece acesta a transmis pârâtului suma de 2160 euro şi 10 000 ruble ruseşti, iar ultimul i-a transmis automobilul în conformitate cu art.753 CC RM, astfel fiind executate integral condiţiile contractului de vânzare-cumpărare a autoturismului din momentul îndeplinirii condiţiilor de formă, în con- formitate cu art.680 CC RM.
Solicită declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 31 decembrie 2012 între O.P. în calitate de vânzător şi B.O. în calitate de cumpărător şi încasarea de la O.P. în beneficiul său a taxei de stat în sumă de 1150 lei, a taxei pentru diagnosticare auto în sumă de 400 lei şi cheltuielile pentru asistenţa juridică.
Prin hotărârea Judecătoriei Ciocana, mun. Chişinău, din 18 noiembrie 2013, acţiunea a fost admisă parţial, fiind declarat nul contractul de vânzare-cumpărare a automobilului de marca „Mazda 323F”, anul producerii 1996, n/î XXX 000, încheiat între O.P. în calitate de vânzător şi B.O. în calitate de cumpărător, cu aducerea părţilor la poziţie iniţială, fiind încasată de la O.P. în beneficiul lui B.O. suma de 1450 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În rest, acţiunea a fost respinsă ca fiind neîntemeiată.
Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 10 iunie 2014, a fost admis apelul declarat de către O.P., casată hotărârea primei instanţe şi emisă o nouă hotărâre, prin care acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată şi încasată de la B.O. în beneficiul lui O.P. suma cheltuielilor de judecată – 865,50 lei.
În motivarea deciziei, instanţa a invocat prevederile art.228 alin.(1) şi ale art.761 alin.(1) CC RM, care reglementează nulitatea actului juridic încheiat prin dol şi recepţionarea bunului, care indică că cumpărăto- rul este obligat să efectueze acţiuni care, în conformitate cu uzanţele, sunt necesare din partea lui pentru garantarea predării şi primirii bunului, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
Cu referire la normele citate şi în coraport cu materialele pricinii, instanţa a reţinut că B.O. nu a prezen- tat instanţei probe concludente şi pertinente în susţinerea poziţiei sale precum că pârâtul, O.P., la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ar fi avut un comportament dolosiv sau viclean, trecând sub tăcere de- fecţiunile automobilului vândut.
Totodată, instanţa de apel a remarcat şi faptul că, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi până la transmiterea automobilului, O.P. a comunicat reclamantului că automobilul are un defect minor la supare, care poate fi reparat la un preţ de 200 lei, fapt confirmat şi prin declaraţiile martorilor audiaţi în şedinţa de judecată, iar în aceste condiţii B.O. nu era lipsit, la momentul procurării, de posibilitatea de a verifica, inclusiv de a testa tehnic automobilul litigios [7].
Subscriem la soluţia instanţei de apel, dar considerăm că motivarea este defectuoasă. În speţă nu se vorbeşte despre riscurile bunului, care, de altfel, au fost transferate lui B.O. din momentul predării. Faptul că s-a defectat automobilul în timpul deplasării degrevează de răspundere pe vânzător, care a informat cumpărătorul despre starea tehnică a bunului. Pe cale de consecinţă, nu au fost trecute în mod dolosiv sub tăcere viciile bunului.
Cu acest prilej, relevăm că unii autori conectează ideea de risc cu obligaţia de informare existentă în orice raport contractual, considerând informarea ca pe o valoare care trebuie împărtăşită de către cocontractanţi. Aceştia au difuzat alegaţia, potrivit căreia „obligaţia de informare cu privire la risc a devenit pivotul de mode- lare a raporturilor juridice” [15, p.1632-1633]. Pe aceeaşi axă concepţională, în common law se foloseşte con- ceptul de moral luck şi moral risk8, pornindu-se de la această obligaţie de informare, la care se adaugă ideea
8 Moral luck este definit ca un concept prin care se descrie modalitatea în care caracterul moral al acţiunilor noastre depinde de factori din afara sferei noastre de control. Prin anticiparea moral luck cocontractanţii reuşesc să managerieze riscul moral şi să gestioneze efectele unor acţiuni dăunătoare persoanelor faţă de care sunt responsabili din punct de vedere moral, ajustându-şi comportamentul într-un mod corespunzător [13, p.1878-1879].
de responsabilitate din punct de vedere moral faţă de cealaltă parte contractantă. Din această optică, riscul poate fi privit ca o parte a obligaţiei de informare care nu poate fi dejucată, noţiunea de risc extinzându-şi astfel antenele şi în acest domeniu.
În alt context, necesită a fi elucidată problema privind transferul riscurilor, atunci când contractul de vânzare-cumpărare implică transportul bunului. Dezlegarea juridică a acestei dileme se conţine în art.759 alin.(2) CC RM, care statuează: „Când contractul de vânzare-cumpărare implică transportul bunului, iar vân- zătorul nu este obligat să-l predea într-un loc determinat, riscul se transferă cumpărătorului de la remiterea bunului către primul cărăuş. Dacă vânzătorul este obligat să predea cărăuşului bunul într-un loc determinat, riscul se transferă cumpărătorului numai după remiterea în acel loc a bunului către cărăuş. Dacă cumpărătorul a dat vânzătorului instrucţiuni asupra modului de transportare, iar vânzătorul s-a abătut de la ele fără motiv întemeiat, atunci el este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel”.
În ipoteza vânzării bunului pe parcurs, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul încheierii contractului, dacă acesta nu prevede altfel.
În situaţia în care contractul este încheiat după predarea bunurilor, riscurile cunoscute vânzătorului sau a căror existenţă nu putea să nu o cunoască la încheierea contractului rămân ale vânzătorului.
În cazul vânzării bunurilor determinate generic, riscul nu trece la cumpărător anterior individualizării bunului (art.759 alin.(3) CC RM). În această ipotează, funcţionează regula genera non pereunt.
În final, sintetizând cele consemnate supra, putem decela următoarele concluzii:
1) În dreptul privat, sensul noţiunii de risc se modulează de o manieră diacronică, adică temporală, pe măsură ce dreptul învaţă noi realităţi;
2) Problema riscului contractual nu este legată de interdependenţa unor obligaţii (aşa cum este cazul obli- gaţiilor sinalagmatice), ea putând fi întâlnită şi în cazul contratelor unilaterale. Ceea ce este esenţial în această materie, este natura cu adevărat fortuită a evenimentului (care face imposibilă executarea obligaţiei), nu însă gradul de legătură între obligaţii;
3) Cine suportă riscul în formulele contractuale se poate afla apelând la algoritmul următoarelor regului:
res perit creditori – pentru contractele unilaterale şi res perit debitori – pentru contractele sinalagmatice.
4) Riscul urmează bunul (predarea acestuia constituind o obligaţie de a face) şi nu dreptul (transferul acestuia constituind o obligaţie de a da);
5) Atât timp cât bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare;
6) În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat sa o restituie;
7) În cazul contractelor sinalagmatice, calitatea de proprietar este irelevantă din perspectiva riscului con- tractului, unde problema se judecă într-un registru binar dat de calitatea de debitor sau de creditor. Ca şi în cazul regulii generale a riscului contraprestaţiei, epuizarea prin executare a raportului juridic în elementele sale fundamentale este cea care impune şi soluţia riscurilor;
8) Şi o utimă concluzie: conceptul de risc este unul fundamental, nu doar pentru că suportarea riscului reprezintă un aspect cardinal al dreptului privat, ci şi pentru că prin acesta se reconfigurează permanent sistemul juridic.
Bibliografie:
1. XXXXX, D., XXXXXXXX, E.E. Drept civil: Contracte speciale. Partea I. Chişinău: Grafema Libris, 2014. 276 p. ISBN: 978-9975-52-171-0
2. XXXXXX, A-M. Noţiunea de risc în dreptul privat. În: Studia Universitatis Babeş-Balyai. Seria „Iurisprudentia”, 2014, nr.4, p.41-68. ISSN (print): 1220-045x
3. XXXXXXXXX, I.L., XXXXXX, I. Drept comercial român: Teoria generală a obligaţiilor comerciale: Probele: Contractul de vânzare-cumpărare. Bucureşti: Lumina LEX, 1994. 352 p. ISBN: 973-96296-8-7
4. XXXX, X.-Al. Contribuţii la delimitarea şi corelarea teoriei riscurilor în raport de alte instituţii ale dreptului civil. În:
Analele Universităţii din Bucureşti. Seria „Drept”, 2012, Partea I, p.58-71. ISSN: 1011-0623
5. XXXX, X.-Al. Regula res perit domino în materie contractuală, între mit şi realitate. În: Revista Română de Drept Privat, 2011, nr.2, p.52-129. ISBN: 1843264601102
6. XXXX, X.-Al. Riscurile în contractul de leasing. În: Revista Română de Drept Privat, 2011, nr.1, p.49-81. ISBN: 1843264601101
7. Încheierea Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 18 decembrie 2014. Dosarul nr.2ra-3474/14. [Accesat 02.01.2015] Disponibil: xxxx://xxxxxxxxxxxxx.xxx.xx/xxxxxx_xxx_xxxxx.xxx?xxx00000.
8. XXXXXXX, X. Dicţionar de drept civil. Actualizat, îndreptat şi dezvoltat de: XXXXXXXXX, P. (coord.). Cluj-Napoca: Cordial Lex, 2009. 704 p. ISBN: 978-973-9480-56-7
9. XXXXX, X. Culpa – comutator al sarcinii riscurilor. În: Studia Universitatis Babeş-Balyai. Seria „Iurisprudentia”, 2013, nr.3, p.165-188. ISSN (print): 1220-045x
10. STĂTESCU, C., XXXXXX, C. Drept civil: Teoria generală a obligaţiilor. Ediţia a IX-a, revizuită şi adaugită. Bucureşti: Hamangiu, 2008. 492 p. ISBN: 978-973-183651-5
11. XXXX-XXXXXXXXX, X. Riscul contractual în reglementarea noului Cod civil. În: Studia Universitatis Babeş-Balyai. Seria „Iurisprudentia”, 2012, nr.2, p.248-269. ISSN (print): 1220-045x
12. XXXXXXXXX, X. Drept civil: Obligaţii: În reglementarea noului Cod civil. Bucureşti: Hamangiu, 2012. 704 p. ISBN: 978-606-522-732-3
13. XXXXXX, X. Managing Moral Risk: The Case of Contract. In: Columbia Law Review, 2011, vol.111, no.8, p.1878- 1931. ISSN: 0010-1958
14. XXX xxx X., XXXXXXXX, X., XXXXXXXXX, B. (eds.). The Future of European Property Law. Munich: Sellier European Law Publishers, 2012. 246 p. ISBN (print): 978-3-86653-172-7
15. XXXXXXXX, X. Le risqué. En: Recueil Dalloz, 2011, no.24, p.1632-1637. ISNN: 0034-1835
Prezentat la 09.02.2015