Fundamentul obligativității contractului. La întrebarea de ce este obligatoriu un contract, au fost formulate mai multe răspunsuri: autonomia de voință a părților, legea, utilitatea și justiția contractuală, considerente de ordin economic, social, moral. Răspunsul tradițional la întreba- rea precedentă este principiul autonomiei de voință. În ultimele decenii, au apărut [1] În literatura juridică, față de redactarea art. 969 alin. (2) C. civ. 1864 [„Ele – con- vențiile (n.n.) – se pot revoca prin consimțământ mutual (...)”], a fost evidențiat principiul irevocabilității convențiilor drept o consecință și o garanție a obligativității. GH. XXXXXX, Drept civil, op. cit., p. 199. curente doctrinare noi, de rediscutare a principiului forței obligatorii din perspec- tiva redimensionării domeniului de aplicație, demers ce a avut drept premisă aflarea unui alt fundament al contractului în general și al obligativității în special. Într-o secțiune anterioară[1], am arătat cum civiliști francezi de seamă au demontat, rând pe rând, noile teze propuse cu rol de fundament al teoriei con- tractului, în general; în rândurile de mai jos, vom face unele completări referitoare la evoluția discuțiilor de fundamentare a obligativității contractului, urmărind, mai ales, doctrina română. „acordul de voință care creează contractul este suveran”, iar „judecătorul nu este în drept să intervină, chiar la cererea uneia dintre părți, pentru a revoca sau modifica contractul, în afară de cauzele determinate de lege”[2]; alt autor român întemeia obligativitatea convențiilor pe „voința părților în toate urmările pe care această comună voință, interpretată și executată cu bună-credință și potrivit principiilor de legalitate și echitate, le indică potrivit naturii raportului, adică a scopului pe care părțile l-au avut în vedere”[3]. În perioada regimului comunist, se constata – din motive ideologice subîn- țelese – că forța obligatorie a convențiilor „își găsește fundamentul nu în puterea creatoare de drept a voințelor individuale, în autonomia de voință, ci în interesul obștesc al stabilității raporturilor juridice și în imperativul moral al respectării cuvântului dat”[4]. Mai mulți civiliști au aflat fundamente pluraliste – de ordin moral, economic, social, antropologic – principiului obligativității contractului. În cadrul fundamen- tării de factură morală, se constată o trecere de la morala originală religioasă la cea laică[5], în contextul tendinței generalizate de îndepărtare de transcendental a epocii moderne[6]. Intermediar...
