Capitolul I. Litigii de competenţa instanţei de dreptul muncii
Capitolul I. Litigii de competenţa instanţei de dreptul muncii
1. Angajat al Ministerului Afacerilor Externe. Contract de muncă pe perioadă determinată. Decizie de încetare a raporturilor de muncă
C. proc. civ., art. 2 lit. c) Legea nr. 168/1999, art. 67 lit. a)
Legea nr. 269/2003
H.G. nr. 100/2004, art. 11 pct. 1 şi 2
▪ Personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară acti- vitatea în administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasade, misiuni permanente pe lângă organizaţiile inter- naţionale şi oficiile consulare ale României, inclusiv persoanele provenind de la Departamentul de Comerţ Exterior şi de la alte ministere şi instituţii, pe perioada trimiterii lor în misiune în străi- nătate cu grade diplomatice sau consulare, sunt salariaţi, făcând parte din categoria personalului contractual din cadrul Ministe- rului Afacerilor Externe.
▪ Statutul Corpului diplomatic şi consular al României regle- mentat prin Legea nr. 269/2003 vizează şi raporturile de muncă ale membrilor corpului diplomatic şi consular.
▪ Contestaţia îndreptată împotriva deciziei de încetare a con- tractului individual de muncă, emisă de Ministerul Afacerilor Externe, formulată de către salariatul care nu face parte din cate- goria funcţionarilor publici, este de competenţa tribunalului, în conformitate cu prevederile art. 2 lit. c) C. proc. civ. şi art. 67 lit. a) din Legea nr. 168/1999.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 432/R din 8 februarie 2006, nepublicată
Prin sentința civilă nr. 3994/14.10.2005, pronunțată de către Tribu- nalul Bucureşti, Secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, s-a declinat competența soluționării cauzei privind pe reclamantul P.V. şi pe pârâtul Ministerul Afacerilor
Externe în favoarea Curții de Apel Bucureşti, Secția de contencios administrativ.
S-a apreciat că petentul are calitatea de funcționar public, potrivit dispozițiilor Legii nr. 269/2003 şi Legii nr. 188/1994, modificată prin Legea nr. 161/2003, astfel că, în raport de prevederile art. 941 din Legea nr. 188/1999 şi art. 3 pct. 1 teza a II-a C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, Secția de contencios administrativ, are competența de a soluționa contestația formulată de acesta împotriva Ordinului prin care s-a dispus încetarea raporturilor sale de serviciu cu Ministerul Afacerilor Externe. S-a susținut că şi în doctrină s-a apreciat că mem- brii Corpului Diplomatic şi Consular al României au calitatea de func- ționari publici, în acest sens fiind şi dispozițiile art. 5 lit. d) din Legea nr. 188/1999. S-a avut în vedere că art. 3 din Legea nr. 269/2003 preve- de că dispozițiile acestui act normativ se completează cu prevederile legislației muncii şi ale Statutului funcționarilor publici, iar potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, pentru a fi membru al Corpului Diplomatic şi Consular al României este necesar ca persoanele îndreptățite să nu facă parte din partidele politice.
S-a ținut seama că, potrivit art. 37 alin. (3) din Constituția Româ- niei, nu pot face parte din partidele politice „magistrații, membrii activi ai armatei, polițiştii şi alte categorii de funcționari publici stabilite prin legea organică”. S-a reținut că, deşi terminologia folosită de dispozițiile art. 51 lit. f), art. 60, art. 64, art. 66-67 şi art. 58 din Legea nr. 269/2003 este specifică personalului contractual, dacă s-ar admite raționând per a contrario că membrii Corpului Diplomatic şi Consular sunt salariați cu contract individual de muncă, atunci s-ar ajunge la concluzia că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ sunt neconstituționale.
S-a avut în vedere că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 269/2003 prevăd drept condiție pentru încadrarea în Corpul Diplo- matic şi Consular ca persoana solicitantă să aibă dreptul să ocupe o funcție publică. S-a ținut seama că membrii Corpului Diplomatic şi Consular îndeplinesc condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/1999, modificată, exercitând atribuții şi respo- nsabilități stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către autoritatea publică centrală, care este Ministerul Afacerilor Externe.
S-au respins ca neîntemeiate susținerile contestatorului privind abrogarea implicită a dispozițiilor Legii nr. 188/1999 de către Legea nr. 269/2003, întrucât argumentele amintite nu pot justifica o ase-
xxxxx susținere, întrucât obiectul prezentei contestații îl constituie Ordinul nr. 159/2005, prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu al funcționarului public, punctul de vedere al Agenției Națio- nale a Funcționarilor Publici neavând valoarea unui aviz consultativ, ci reprezintă punctul de vedere al acestei instituții şi se referă de altfel la reîncadrarea petentului în cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Chiar dacă s-ar primi susținerile intimatului Ministerul Afacerilor Externe privind suspendarea raporturilor de serviciu cu Ministerul Afacerilor Externe pe perioada în care petentul a fost trimis în misiune în exterior, prima instanță a apreciat că prin Ordinul nr. 159/2005 al Ministrului Afacerilor Externe chiar raporturile de serviciu cu inti- matul Ministerul Afacerilor Externe au încetat (deci şi suspendarea acestora), iar nu numai misiunea în exterior a petentului.
Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs de către reclamant, care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele motive:
Prima instanță avea competența materială de a soluționa pricina, fiind în discuție un litigiu de muncă ce are ca obiect încetarea contractu- lui individual de muncă. S-au invocat dispozițiile art. 51 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului Diplomatic şi Con- sular al României, care se referă la „desfacerea contractelor de muncă a membrilor corpului diplomatic şi consular care au săvârşit abateri disciplinare, cât şi prevederile art. 67 din acelaşi act normativ, care vizează suspendarea contractului individual de muncă al membrilor corpului diplomatic şi consular care au fost numiți în cabinetele demnitarilor din Ministerul Afacerilor Externe, susținându-se că mem- brii corpului diplomatic şi consular sunt salariați, iar nu funcționari publici, ale căror raporturi de serviciu se nasc şi se exercită pe baza de numire, conform art. 4 din Legea nr. 188/1999.
S-a arătat că atunci când nu există o reglementare privind o anu- mită situație în Statutului Corpului Diplomatic şi Consular, în primul rând acesta se completează în legislația muncii şi doar excepțional, dacă nici în această din urmă nu există o atare reglementare, se recurge la prevederile înscrise în Statutul funcționarului public. S-au invocat dispozițiilor art. 51 alin. (1) lit. f), art. 60, art. 64, art. 66 şi art. 67 din Legea nr. 269/2003, referitoare la încetarea, suspendarea contractului individual de muncă al membrilor corpului diplomatic şi consular. S-a arătat că Legea nr. 269/2003 este o lege organică, aşa încât dispoziția înscrisă în art. 51 lit. d) al Statutul funcționarului public este implicit abrogată. S-a arătat că personalul diplomatic şi consular are drepturi şi obligații stabilite prin Legea nr. 269/2003.
S-au invocat dispozițiile art. 90 din Legea nr. 188/1999, conform cărora funcționarii publici se stabilesc pentru fiecare autoritate sau instituție publică cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, susținându-se că Agenția Națională a Funcționarilor Publici prin avizul nr. 1559/14.02.2005 a acordat avizul favorabil privind reîncadrarea funcționarilor publici din cadrul aparatului propriu al Ministerului Afacerilor Externe, reclamantul neregăsindu-se în tabelul ce cuprinde funcționarii publici din centrala Ministerului Afacerilor Externe. S-a arătat că membrii Corpului Diplomatic şi Consular, potrivit art. 17 lit. c) din Statutul Corpului Diplomatic şi Consular, nu au voie să facă parte din partidele politice, însă acest aspect nu este de natură a impune concluzia că aceştia sunt funcționari publici, pentru că această interdicție o au magistrații şi militarii activi, care nu sunt asimilați funcționarilor publici.
Prin întâmpinare s-a arătat de către intimat că membrii perso- nalului diplomatic şi consular sunt salariați, făcând parte din categoria personalului contractual, invocându-se art. 87 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003, conform căruia raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcționarul public este desemnat de către autoritatea sau instituția publică să desfăşoare activități în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituții internaționali, pentru perioada respectivă.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurent, care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât şi din oficiu, conform art. 3041 C. proc. civ., Curtea reține:
Recurentul-contestator a fost angajat în Ministerul Afacerilor Externe, din data de 13.12.2004, cu contract de muncă pe perioadă determinată, pe durata misiunii, în funcția şi gradul diplomatic de consilier diplomatic, conform Ordinului nr. 2453/16.12.2004 al Ministerului Afacerilor Externe şi contractului individual de muncă nr. 1219/2004, fiind trimis în misiune permanentă la Misiunea Perma- nentă a României la ONU de la Geneva, în funcția de consilier diplo- matic, începând cu data de 21.12.2004. Prin Ordinul nr. 159/18.01.2005, emis de Ministrul Afacerilor Externe, s-a dispus rechemarea contesta- torului în centrala MAE şi încetarea misiunii şi angajării cu contract de muncă pe perioada determinată, începând cu data de 21.01.2005, în conformitate cu prevederile art. 56 lit. j) C. muncii, art. 48 alin. (1) din Legea nr. 269/17.06.2003 privind Statutul Corpului Diplomatic şi Consular al României.
Prin cererea adresată primei instanțe, contestatorul-recurent a solicitat reîncadrarea sa în funcția de consilier diplomatic la Misiunea Permanentă a României pe lângă ONU şi Organizațiile Internaționale de la Geneva ori într-o funcție similară, precum şi plata remunerației corespunzătoare funcției de consilier diplomatic, de la data de 21.01.2005 până la reîncadrarea efectivă, motivat de faptul că măsura încetării contractului individual de muncă este abuzivă, determinată de considerente de ordin politic, deoarece, potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 269/2003, durata respectivului contract de muncă nu putea fi mai mică de patru ani, în conformitate cu art. 35 alin. (5) din acelaşi act normativ, nefiind aplicabile prevederile art. 51 lit. e), f) şi g) din Legea nr. 269/2003.
Instanța competentă să judece această cerere este Tribunalul Bucu- reşti, Secția de conflicte de muncă, în conformitate cu prevederile art. 2 lit. c) C. proc. civ., întrucât litigiul este un conflict de muncă, în sensul dispozițiilor art. 67 lit. a) din Legea nr. 168/1999 privind solu- ționarea conflictelor de muncă, fiind contestată în cauză măsura înce- tării contractului individual de muncă între părți.
S-au ignorat prevederile art. 11 pct. 1 şi 2 din H.G. nr. 100/2004 privind organizarea şi funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, conform cărora face parte din Ministerul Afacerilor Externe şi perso- nalul contractual, reținându-se greşit de către prima instanță faptul că toți membrii Corpului Diplomatic şi Consular sunt funcționarii publici, inclusiv recurentul-reclamant.
Curtea reține că membrii corpului diplomatic şi consular al României, alții decât cei indicați la art. 2 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 269/2003 (ministrul afacerilor externe, secretarii de stat şi subse- cretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe; secretarul general şi secretarul adjunct din Ministerul Afacerilor Externe), respectiv perso- nalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în admi- nistrația centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasade, misiuni permanente pe lângă organizațiile internaționale şi oficiile consulare ale României, inclusiv persoanele provenind de la Departa- mentul de Comerț Exterior şi de la alte ministere şi instituții, pe perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice sau consulare, sunt salariați, făcând parte din categoria personalului contractual, după cum chiar intimatul Ministerul Afacerilor Externe recunoaşte prin întâmpinarea depusă în recurs.
Statutul Corpului Diplomatic şi Consular al României reglementat prin Legea nr. 269/2003 trebuie interpretat în spiritul său, fiind evident
că prevederile sale se referă la contractul individual de muncă şi la raporturile de muncă ale membrilor Corpului Diplomatic şi Consular, iar nu la raporturile de serviciu ale acestora, cum greşit a reținut prima instanță.
Prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 269/2003, invocate de către instanța de fond, se referă la completarea Statutului Corpului Diplomatic şi Consular al României în principal cu legislația muncii (C. muncii), iar în subsidiar, în lipsa unor dispoziții exprese în
C. muncii, cu Statutul funcționarilor publici.
Trebuie avute în vedere prevederile art. 51 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 269/2003, care reglementează expres desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă încheiat de membrii Corpului Diplomatic şi Consular al României cu Ministrul Afacerilor Externe, cât şi dispozițiile art. 60, art. 64 şi art. 67 din acelaşi act normativ, care fac referire la suspendarea contractelor individuale de muncă ale membrilor Corpului Diplomatic şi Consular al României, fiind evident că terminologia utilizată este specifică personalului contractual, iar nu funcționarilor publici. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 58 din Legea nr. 269/2003, care se referă la răspunderea patrimonială, civilă a personalului diplomatic şi consular, răspundere care corespunde principiilor în materia reglementată de C. muncii în Capitolul III din Titlul XI (răspunderea patrimonială a salariaților), diferită clar de răspunderea funcționarilor publici care se angajează prin imputare.
Nu pot fi ignorate în cauză nici prevederile art. 90 din Legea nr. 188/1999, conform cărora funcțiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate sau instituție publică cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor. În speță, potrivit adresei nr. 814786/314.08.2005 a acestei agenții, în tabelul avizat favorabil care cuprinde funcționarii publici din Centrala MAE, nu se regăseşte şi reclamantul-recurent, ceea ce înseamnă că acesta nu a avut calitatea de funcționar public în cadrul MAE.
Pentru toate considerentele arătate, având în vedere şi punctul de vedere al intimatului Ministerul Afacerilor Externe, Curtea reține că recurentul-reclamant a avut calitatea de salariat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, fiind angajat cu contract individual de muncă pe perioada determinată, în condițiile prevăzute de Codul muncii şi de Legea nr. 269/2003, conform mențiunilor din cartea de muncă, neavând calitatea de funcționar public, de vreme ce nu a fost numit în funcție, conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
În concluzie, Xxxxxx constată că prima instanță a admis greşit excepția necompetenței sale materiale, în cauză fiind incidente prevederile art. 2 lit. c) C. proc. civ., iar nu dispozițiile art. 3 pct. 1 teza a II-a C. proc. civ. În baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a casat sentința recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanță.
2. Despăgubiri pentru neîndeplinirea de către angajator a obligaţiei de întocmire a dosarului de pensionare. Con- flict de drepturi
Legea nr. 168/1999, art. 5
▪ Angajatorul are obligaţia ca în termen de 10 zile de la pri- mirea deciziei asupra capacităţii de muncă să întocmească dosa- rul administrativ de pensionare şi să-l înainteze casei teritoriale de pensii, împreună cu carnetul de muncă al salariatului; neîn- deplinirea acestei obligaţii legale constituie o faptă ilicită, având drept consecinţă stabilirea cu întârziere a drepturilor la pensie.
▪ Dată fiind strânsa legătură cu raporturile de muncă dintre părţi, cererea salariatului de obligare a angajatorului la plata unor
despăgubiri pentru nerespectarea obligaţiei de întocmire a dosa- rului de pensie şi de înaintare a acestuia casei teritoriale de pensii constituie un conflict de drepturi, de competenţa instanţei de dreptul muncii.
X.X. Xxxxxx, decizia civilă nr. 390 din 13 noiembrie 2006,
în C.P.J.C. Xxxxxx, 2006, p. 262
Prin sentința civilă nr. 622/M/2006 a Tribunalului B., pârâta SC
M. SRL - B. a fost obligată să plătească reclamantei I.I. suma de 1040 XXX, reprezentând despăgubiri rezultate din culpa pârâtei, care nu a întocmit la timp dosarul de pensionare, precum şi suma de 1.000 RON daune morale derivând din suferința încercată în perioada octombrie 2005 – martie 2006, perioadă în care, bolnavă fiind, a trebuit să depună singură eforturi pentru obținerea pensiei şi să împrumute bani pentru a-şi achita cheltuielile de întreținere, alimente şi medicamente.
Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs pârâta SC M. SRL B., iar prin motivele de recurs se arată că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât instanța de fond a ignorat faptul că petitul principal al cererii nu are ca izvor de drept contractul individual de
muncă, iar plata contravalorii pensiei nu rezultă din niciuna dintre obligațiile contractuale asumate de părți şi nici nu vizează vreun drept sau interes legitim care să fie în strânsă legătură sau care să derive din raporturile de muncă existente.
Recurenta mai arată că înțelegerea părților a fost în sensul că reclamanta să facă singură demersurile în vederea depunerii dosarului de pensionare. În final, se arată că prima instanță a considerat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 998-999 C. civ., care reglemen- tează răspunderea civilă delictuală, izvorul unei obligații neputând fi în acelaşi timp şi contractul şi delictul. Referitor la daunele morale acordate de către instanța de fond, prin motivele de recurs se arată că singura probă administrată pentru dovedirea acestora a fost depoziția martorei M.M., care este neconcludentă şi imprecisă.
Recursul a fost respins pentru următoarele considerente.
Referitor la primul motiv de recurs, Xxxxxx reține că în mod corect instanța de fond a calificat natura juridică a prezentului litigiu, întrucât pretențiile deduse judecății au strânsă legătură cu raporturile de muncă dintre părți, constituindu-se într-un adevărat conflict de drepturi, astfel cum acesta este definit prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 168/1999, întrucât are ca obiect îndeplinirea unei obligații decurgând din lege.
Într-adevăr, potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 19/2000 – titlul C, capitolul I, art. 3, 4 şi 14, pârâta, în calitate de angajator, ar avea obligația ca în termen de 10 zile de la primirea deci- ziei asupra capacității de muncă nr. 2965/13.X.2005 să întocmească dosarul administrativ de pensionare, care trebuia să cuprindă în mod obligatoriu carnetul de muncă al reclamantei şi să-l înainteze casei teritoriale de pensii. Neîndeplinirea acestei obligații legale constituie o faptă ilicită şi a avut drept consecință stabilirea cu întârziere a drep- turilor la pensie pentru reclamantă, aceasta fiind şi legătura de cauza- litate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Invocarea de către pârâtă a unei înțelegeri cu reclamanta nu poate fi luată în considerare întrucât legiuitorul a stabilit în sarcina angajatorului această obligație, iar nu în sarcina angajatului.
Nici celelalte motive de recurs nu sunt fondate, întrucât temeiul răspunderii îl constituie neîndeplinirea unei obligații legale, fiind vorba de o răspundere delictuală, care, aşa cum a reținut şi instanța de fond, în dreptul comun este reglementată de dispozițiile art. 998-999
C. civ. Şi în acest caz, dispozițiile unei norme speciale se completează cu dispozițiile dreptului comun în materie, invocarea celor două temeiuri de drept nefiind contradictorie.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la plata daunelor morale, curtea reține că instanța de fond a apreciat corect probele administrate sub acest aspect, iar dispozițiile martorei M.M. nu au făcut decât să confirme drama prin care a trecut în cele 6 luni recla- manta, fără nicio sursă de venit, pe fondul unei sănătăți precare.
3. Cadru militar. Cererea de plată a diferenţelor sala- riale. Stabilirea temeiului juridic al cererii
C. muncii, art. 52 alin. (2), art. 295 alin. (2)
C. proc. civ., art. 84
▪ Acţiunea formulată de un cadru militar privind plata unor diferenţe salariale revine în competenţa de soluţionare a instanţei de dreptul muncii, având în vedere faptul că dispoziţiile Codului muncii sunt aplicabile cu titlu de drept comun şi persoanelor care desfăşoară activitate în temeiul unui raport contractual, respectiv celor care au raporturi juridice de muncă asemănătoare salariaţilor.
▪ Militarii – cadre permanente nu sunt salariaţi, însă raportu-
rile de muncă ale acestora prezintă legături caracteristice, asemă- nătoare celor izvorâte din contractul individual de muncă. Astfel, există subordonarea militarului faţă de celălalt subiect al raportului juridic; raporturile juridice de muncă se realizează prin prestaţii succesive şi presupune o activitate de durată, de continuitate ce se desfăşoară în cadrul unui număr minim de ore care nu este inferior numărului de ore zilnic (lunar) prestate de către salariaţi; militarii primesc pentru munca desfăşurată o remuneraţie, care, chiar dacă este denumită soldă lunară, constituie, practic, sin- gurul sau esenţialul mijloc de trai al militarului profesionist şi are aceeaşi natură juridică ca salariul reglementat de Codul muncii; militarii, ca şi salariaţii, pot fi în delegaţii, detaşaţi sau transferaţi, au drepturi şi obligaţii specifice, răspund disciplinar, după caz, material, iar raportul lor de muncă poate înceta (prin trecerea în rezervă) sau prin demisie.
▪ Instanţa trebuie să dea acţiunii caracterizarea ei, în raport de conţinutul acesteia, în funcţie de natura dreptului şi a scopului
urmărit prin exercitarea acţiunii, fără a aduce în vreun fel atingere principiului disponibilităţii, judecătorul nefiind ţinut de temeiul juridic invocat în subsidiar în acţiune.
▪ Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind drepturile salariale este nefondată, printr-o interpretare judicioasă a art. 17 din Legea nr. 1/1970 (aplicabil la data punerii la dispoziţie) şi a
prevederilor art. 52 alin. (2) C. muncii, conform cărora „în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c) (salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea avută anterior şi i se va plăti o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractu- lui”. Prescripţia începe de la data când se naşte dreptul la acţiune, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la data când se constată nevinovăţia celui în cauză, conform art. 52 alin. (2)
C. muncii şi art. 89 alin. (4) din Legea nr. 80/1995.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 5/R din 5 ianuarie 2005, nepublicată
Prin sentința civilă nr. 2995/2004, pronunțată de către Tribunalul Bucureşti, Secția a VIII-a civilă conflicte de muncă şi litigii de muncă, s-a respins excepția dreptului la acțiune privind drepturile salariale formulate de pârâtul S.P.P.; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul G.V.D., în contradictoriu cu pârâtul S.P.P.; s-a obligat pârâtul S.P.P. la plata către reclamant a sumei de 539.546.588 lei, reprezentând drepturi salariale cuvenite perioadei de suspendare a contractului individual de muncă; s-a respins capătul de cerere privind acordarea gradului militar, ca neîntemeiat.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că art. 17 din Legea nr. 1/1970, aplicabil la data punerii reclamantului la dispoziție, cât şi art. 52 din Legea nr. 53/2003 prevăd expres acordarea retroactivă a drepturilor salariale, iar în condițiile Decretului nr. 167/1958, prescripția se suspendă pe perioada în care este suspendat dreptul contestatorului de a solicita pretenții băneşti.
În privința datei la care reclamantul trebuie repus în drepturi, instanța de fond a constatat că reclamantul este îndreptățit la plata drepturilor salariale de la data punerii la dispoziție, în raport de pre- vederile art. 52 alin. (2), art. 297, art. 298 alin. (1) C. muncii. În pri- vința naturii juridice a punerii la dispoziție, instanța de fond a calificat aceasta ca fiind o formă specială de suspendare a raporturilor de mun- că, altfel s-ar discrimina militarii față de ceilalți prestatori de muncă, prevederile art. 89 din Legea nr. 80/1995 nemaiavând un caracter special față de reglementarea comună, în condițiile în care acesta este ulterioară aşa-zisei reglementări speciale. Acelaşi raționament are la bază şi acordarea drepturilor salariale retroactiv de la data aşa-zisei suspendări speciale şi având în vedere şi prevederile art. 295 alin. (2)
C. muncii.
S-a reținut că litigiul s-a născut sub reglementarea actuală şi, ca atare, nu sunt aplicabile prevederile art. 297 C. muncii, litigiul nefiind pe rol la data intrării în vigoare a actualei reglementări. S-a apreciat ca neîntemeiată apărarea pârâtului motivată de lipsa condițiilor esențiale ale răspunderii civile delictuale, atâta timp cât litigiul a fost considerat un litigiu de muncă, analizat în condițiile legislației muncii, instanța nefiind ținută de motivarea în drept a reclamantului în virtutea rolului său activ. S-a considerat că litigiul dedus judecății urmează preve- derile Legii nr. 168/1999 şi art. 281 şi urm. C. muncii, iar nu regle- mentarea răspunderii civile delictuale.
Referitor la cuantumul diferenței de drepturi salariale şi acordarea gradelor militare ierarhic superioare, prima instanță a reținut că atât Codul muncii, cât şi Legea nr. 80/1995 dau dreptul reclamantului la acordarea tuturor drepturilor de care a fost lipsit pe perioada suspen- dării contractului, respectiv: soldă de grad şi funcție, echipament, fără a fi prevăzut expres dreptul la gradul militar următor. În concluzie, s-a reținut că reclamantul are dreptul la salariul pentru gradul de maior pe funcția existentă la data punerii la dispoziție pe toată durata suspen- dării conform expertizei omologate, fără a fi reținută apărarea pârâ- tului referitor la indexare.
Prin recursul declarat de către pârâtă s-a criticat hotărârea atacată sub următoarele motive:
În primul rând, instanța de fond a respins greşit excepția necompe- tenței materiale a tribunalului, textele de lege invocate [art. 295 alin. (2)
C. muncii şi art. 16 alin. (6) din Legea nr. 191/1998] nefiind incidente în cauză, de vreme ce în discuție este vorba de un cadru militar al cărui statut este reglementat de legi speciale derogatorii, iar nu de un simplu salariat a cărui activitate este prestată pe baza unui contract de muncă al cărui regim intră în sfera de aplicare a Xxxxxxx muncii, neputând fi neglijat faptul că cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. În al doilea motiv de recurs s-a criticat hotărârea în privința excepției prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la data de 19.10.1995, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 80/1995, în cauză nefiind constatat vreun caz de suspendare a cursului prescripției. În privința fondului cauzei, s-a reținut că instanța de fond a califi-
cat greşit cererea reclamantului ca fiind litigiu de dreptul muncii prin încălcarea principiului disponibilității. S-a invocat faptul că instanța de fond s-a aflat într-o gravă eroare de fapt şi de drept, atunci când a apreciat că la data de 30.05.2003 Parchetul de pe lângă Tribunalul
Militar Teritorial, prin ordonanța emisă în dosarul 590/2001, l-a scos pe reclamant de sub urmărire penală, fiind confundate două chestiuni fundamentale în dreptul procesual penal, şi anume: o hotărâre judecă- torească definitivă, despre care vorbeşte art. 52 alin. (2) C. muncii, cu o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală, fiind de notorietate că soluțiile care se dau în faze de urmărire penală nu au autoritate de lucru judecat. Mai mult, instanța de fond a apreciat că pârâtul îl repune în drept pe reclamant din 1.06.2003, iar nu de la data punerii la dispo- ziție, aşa cum prevede art. 52 C. muncii, fiind ignorat principiul generalia specialibus non derogant, în virtutea căruia Legea nr. 30/1995 este legea specială față de Codul muncii, în ceea ce pri- veşte instituția suspendării.
Analizând actele dosarului prin prisma criticilor invocate de către recurentul-pârât, care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ., Curtea reține următoarele:
Prin cererea adresată instanței de fond, reclamantul G.V.D. a solicitat obligarea pârâtului S.P.P. la plata diferențelor salariale pe care le-a încasat efectiv în perioada octombrie 1995 – august 2003 şi cele ce i s-ar fi cuvenit în condițiile unei evoluții fireşti, normale, a carierei sale militaro-profesionale, iar suma cuvenită să fie corectată cu rata inflației, precum şi la acordarea gradului militar (colonel) care i s-ar fi cuvenit, în condițiile aceleiaşi evoluții fireşti a carierei sale, recunoscându-i, totodată, stagiul în gradul de colonel, cu începere de la data la care ar fi dobândit acest grad. În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 80/1995, ale art. 283 alin. (1) lit. c) şi alin. (2)
C. muncii, precum şi prevederile art. 998-999 C. civ.
În conformitate cu prevederile art. 84 C. proc. civ., instanța trebuie să dea acțiunii caracterizarea ei, în raport de conținutul acesteia, astfel încât Curtea constată că instanța de fond a calificat corect litigiul dedus judecății ca fiind un litigiu de muncă, în funcție de natura dreptului şi a scopului urmărit prin exercitarea acțiunii, fără a aduce în vreun fel atingerea principiului disponibilității, cum greşit susține recurenta, judecătorul nefiind ținut de temeiul juridic invocat în subsidiar de către reclamant (art. 998-999 C. civ.) în acțiune.
Este de necontestat faptul că militarii – cadre permanente nu sunt salariați, însă raporturile de muncă ale acestora prezintă legături caracteristice, asemănătoare celor izvorâte din contractul individual de muncă. Astfel, în primul rând există subordonarea militarului față de celălalt subiect al raportului juridic, aşa cum şi salariatul se subor- donează angajatorului său. În al doilea rând, raporturile juridice de
muncă se realizează prin prestații succesive şi presupune o activitate de durată, de continuitate ce se desfăşoară în cadrul unui număr minim de ore care nu este inferior numărului de ore zilnic (lunar) prestate de către salariați. În al treilea rând, militarii primesc pentru munca desfăşurată o remunerație, care, chiar dacă este denumită soldă lunară, constituie, practic, singurul sau esențialul mijloc de trai al militarului profesionist şi are aceeaşi natură juridică ca salariul reglementat de Codul muncii. Totodată, este relevant că militarii ca şi salariații pot fi în delegații, detaşați sau transferați, au drepturi şi obligații specifice, răspund disciplinar, după caz material, iar raportul lor de muncă poate înceta (prin trecerea în rezervă) sau prin demisie.
În concluzie, având în vedere trăsăturile caracteristice ale raportu- rilor juridice contractuale de muncă ale militarilor profesionişti, dar şi prevederile actelor normative în materie, care stipulează că aceştia sunt funcționari publici ce îşi desfăşoară activitatea pe baza raportului de muncă fundamentat pe dispozițiile Statutului cadrelor militare (Legea nr. 80/1995), precum şi ale altor reglementări emise în temeiul acestuia, munca lor se desfăşoară în temeiul unui raport contractual, asemănător ca în cazul salariaților.
În raport de prevederile art. 295 alin. (2) C. muncii, Xxxxxx reține că prima instanță avea competența materială de a soluționa în fond litigiul dedus judecății, dispozițiile Codului muncii fiind aplicabile cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, cum este cazul reclamantului. Pentru considerentele arătate, având în vedere că pricina a fost jude- cată în conformitate cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b1) C. proc. civ., art. 281 C. muncii şi art. 67 şi urm. din Legea nr. 168/1999, Xxxxxx constată că primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de către recurenta-pârâtă este nefondat.
În privința celui de al doilea motiv de recurs, Xxxxxx reține că instanța de fond a apreciat corect că excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile salariale cuvenite în perioada octombrie 1995 – iunie 2001 este nefondată, printr-o interpretare judicioasă a art. 17 din Legea nr. 1/1970 (aplicabil la data punerii la dispoziție) şi a prevederilor art. 52 alin. (2) C. xxxxxx, conform cărora „în cazul pre- văzut la alin. (1) lit. c) (salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută), dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea avută anterior şi i se va plăti o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului”.
Nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte în sensul că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la data de 19.10.1995, când a intrat în vigoare Legea nr. 80/1995, întrucât prescripția începe de la data când se naşte dreptul la acțiune, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la data când se constată nevinovăția celui în cauză, con- form art. 52 alin. (2) C. muncii, precum şi art. 89 alin. (4) din Legea nr. 80/1995.
În privința ultimei critici aduse hotărârii atacate, vizând greşita interpretare şi aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (2) C. muncii, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea reține următoarele:
Reclamantul-recurent a fost pus la dispoziție în condițiile art. 89 alin. (2) din Legea nr. 80/1995, motivat de faptul că s-a început împotriva sa cercetarea penală şi a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infrac- țiunii de omor deosebit de grav, prin rechizitorul nr. 223/P/16.08.1995, reglementare identică cu prevederile art. 52 alin. (1) lit. c) teza a II-a
C. muncii. Este adevărat că art. 52 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. muncii se referă la trimiterea în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti şi că soluțiile care se dau în faza cercetării penală nu au autoritate de lucru judecat.
În speță, ordonanța pronunțată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial la data de 30.05.2003 în dosarul 590/P/2001, prin care reclamantul este scos de sub urmărire penală pentru că nu a săvârşit fapta de care este inculpat, a fost contestată în instanță, în condițiile prevăzute de art. 2781 C. proc. pen., iar prin hotărâre judecătorească definitivă a fost confirmată soluția de scoatere de sub urmărire penală, astfel încât, de vreme ce cu putere de lucru judecat s-a constatat nevinovăția celui în cauză pentru faptele reținute în sarcina sa, Xxxxxx reține că prima instanță în mod corect a dat eficiență dispozițiilor art. 52 alin. (2) C. muncii, în acelaşi sens fiind şi dispozițiile art. 89 alin. (4) din Legea nr. 80/1995.
Referitor la data de la care reclamantul trebuia să fie repus în drepturi, Xxxxxx constată că prima instanță a apreciat corect că recla- mantul este îndreptățit a i se acorda o despăgubire egală cu remu- nerația de care a fost lipsit de la data punerii la dispoziție, în confor- mitate cu prevederile art. 52 alin. (2) C. muncii, cât şi cu dispozițiile art. 89 alin. (4) din Legea nr. 80/1995.
Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de către recurenta-pârâtă.
Notă: În prezent, competenţa tribunalului de a soluţiona în primă instanţă conflictele de muncă este prevăzută în art. 2 pct. 1 lit. c)
C. proc. civ.
4. Profesor universitar consultant. Cerere de obligare a angajatorului la plata lunară a salariului fixat prin decizia de încadrare
C. muncii, art. 1 alin. (1), art. 295 alin. (3) Legea nr. 168/1999, art. 67 lit. a)
▪ Decizia de încadrare, prin care s-a convenit asupra tuturor clauzelor contractului individual de muncă, probează existenţa raporturilor de muncă dintre părţi, specifice contractului indivi- dual de muncă încheiat pe durată nedeterminată, întrucât cuprin- de elementele caracteristice şi obligatorii unui asemenea contract (caracter sinalagmatic, consensual, oneros şi comutativ, intuitu personae, cu executarea succesivă, pe durată nedeterminată).
▪ Cererea de obligare a angajatorului la plata lunară a sala- riului fixat prin decizia de încadrare este de competenţa instanţei
de dreptul muncii, reprezentând un conflict de drepturi, regle- mentat de prevederile art. 67 lit. a) din Legea nr. 168/1999.
C.A. Bucureşti, s. a VII-a civ., confl. mun. şi asig. soc., decizia civilă nr. 1560/R/7 decembrie 2004, nepublicată
Prin sentința civilă nr. 4030/2003, pronunțată de către Tribunalul Bucureşti, Secția a VIII-a civilă conflicte de muncă şi litigii de muncă, s-a admis acțiunea formulată de către reclamantul G.A., în contradic- toriu cu pârâta Universitatea Bucureşti; s-a obligat pârâta să plătească reclamantului drepturile băneşti cuvenite şi neîncasate pentru perioada iulie 2001 – martie 2003.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că între părți există raporturi de muncă specifice contractului individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată, cuprinzând elementele carac- teristice şi obligatorii unei asemenea contract (caracter sinalagmatic, consensual, oneros şi comutativ, intuitu personae, cu executarea suc- cesivă, pe durată nedeterminată), fiind, totodată, îndeplinite şi condi- țiile legale pentru valabilitatea sa.
Instanța de fond a înlăturat susținerile pârâtei, având în vedere că din conținutul deciziei de încadrare nr. 856/1995, emisă de pârâtă, rezultă că pentru munca prestată în funcția de profesor consultant la