Common use of Motivele de fapt şi de drept Clause in Contracts

Motivele de fapt şi de drept. 5.1. În fapt, Xxxxxxxx director reține că obiectul petiției este o decizie a unei instanțe de judecată, respectiv interpretarea şi aplicarea legilor, jurisprudența neunitară a instanței de judecată. 5.2. În drept, Colegiul director reține următoarele: 5.2.1. În analiza faptelor de discriminare, Xxxxxxxx director se raportează la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, legat de articolul 14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că, potrivit jurisprudenței sale, discriminarea presupune tratarea diferită, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, a unor persoane aflate în situații relativ similare (a se vedea cauza Orsus şi alții v. Croația, hotărârea din 16.03.2010, precum şi cauza Xxxxxx x.Xxxxx Britanie, nr. 36042/97, § 48, ECHR 2002-IV, cauza Okpisz v. Germania, no. 59140/00, § 33, 25 octombrie 2005). 5.2.2. Reținând în coroborare cu aceste aspecte definiția discriminării, astfel cum este reglementată prin articolul 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, republicată, Xxxxxxxx director se raportează la modul în care sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale articolului 2. Pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2, alin. 1 deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază un criteriu. Subsecvent, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. 5.2.3. Xxxxxxxx director reține, astfel cum este formulată petiția, că petentul se consideră discriminat datorită deciziilor contrare ale instanțelor de judecată. 5.2.4. Xxxxxxxx director este de opinie că, în fapt, aspectele invocate de petent corelativ noțiunii de restricție, excludere, deosebire, preferință se circumstanțiază ipso facto prin actul de justiție, respectiv prin pronunțarea de către instanțele judecătoreşti prin sentințe civile. Astfel, ipoteza generică de tratament diferit ia naştere prin efectul actului de justiție şi se materializează prin pronunțarea unor hotărâri judecătoreşti ipotetic neunitare, respectiv de admitere a acțiunilor comparativ cu pronunțarea unor hotărâri judecătoreşti de respingere a acțiunilor, indicate de petent, în condiții de analogie sau comparabilitate. 5.2.5. Or față de aceste aspecte, Xxxxxxxx director ia act de Decizia nr. 322/2001 publicată în Monitorul Oficial nr. 66/2002, prin care Curtea Constituțională reține: „În deplină concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale (ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994) şi alte tratate internaționale la care România este parte, Constituția României consacră în cap. VI, intitulat «Autoritatea judecătorească», principiile organizării şi înfăptuirii justiției în țara noastră. În conformitate cu aceste principii, în România justiția se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiție şi prin celelalte instanțe judecătoreşti stabilite de lege [art. 125 alin. (1)], compuse din judecători independenți care se supun numai legii [art. 123 alin. (2)]. [...] În scopul garantării independenței [...] prin Constituție a fost instituit, ca o a treia componentă a autorității judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, compus în exclusivitate din magistrați aleşi de Parlament, care are ca principală funcție asigurarea inamovibilității, a independenței şi a imparțialității judecătorilor [...] prin puterea de decizie în ceea ce priveşte promovarea în funcție şi transferarea judecătorilor, precum şi prin rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. [...] Pe baza textelor constituționale menționate, Curtea reține că justiția este în exclusivitate o funcție a statului, care, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituție, se realizează prin Curtea Supremă de Justiție şi prin celelalte instanțe judecătoreşti stabilite de lege, fiind exclusă posibilitatea desfăşurării activității de jurisdicție de către alte structuri sau de către persoane ori instituții private. Curtea reține, de asemenea, că activitatea de judecată se înfăptuieşte, în numele legii, exclusiv de către membrii acestor instanțe, adică de judecători, întrucât doar cu privire la aceştia se proclamă prin art. 123 alin. (2) din Constituție că sunt independenți şi se supun numai legii. În consecință, este exclusă posibilitatea de a se atribui puterea de judecată, împuternicirea de a supune dreptul şi altor persoane decât judecătorilor.” 5.2.6. Colegiul director ia act de art. 125 alin. 1, alin. 2 şi alin. 3 din Constituția României care statuează înfăptuirea justiției potrivit legii, dispunând că justiția este unică şi imparțială, egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți şi se supun numai legii. Aceasta face ca în activitatea de judecată, judecătorii să nu poată fi supuşi niciunei directive din partea puterii legislative sau executive. 5.2.7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că puterile publice nu pot adresa instrucțiuni instanțelor de judecată, în speță membrilor acestora în ceea ce priveşte exercițiul funcțiilor lor şi nici să interzică executarea hotărârilor judecătoreşti pronunțate. (XXX XX XXXXX împotriva OLANDEI, 19 aprilie 1994, § 45, coroborat cu Benthem împotriva OLANDEI, 23 octombrie 1985, § 40; H. împotriva BELGIEI, 30 noiembrie 1987, § 50; BELILOS împotriva ELVEłIEI, 29 aprilie 1988, § 64). 5.2.8. Pe de altă parte, reținem că textul constituțional din art. 129 statuează că 5.2.9. Raportându-ne în acest sens, la modul în care sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale discriminării, astfel cum este reglementată în art. 2 alin. 1 din actului de justiție per se, cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, atribut exclusiv al instanțelor de judecată, respectiv cu privire la jurisprudența neunitară a instanțelor judecătoreşti. 5.2.10. Astfel cum s-a pronunțat în jurisprudența sa, Xxxxxxxx director este de opinie că prin efectul interpretării neunitare a legii, se poate naşte circumstanța ipotetică a unui tratament generic de excludere, restricție, preferință sau deosebire. Această circumstanță se poate materializa ipso facto într-un tratament diferențiat prin efectul hotărârilor judecătoreşti contradictorii, având în vedere acordarea unor drepturi corelativ neacordării unor drepturi, în ceea ce priveşte persoane aflate în situații analoage. (Hotărârea nr. 185 din 16.07.2007, Hotărârea nr. 86 din 13.02.2008 şi altele). 5.2.11. Xxxxxxxx director a reținut că în una din cauzele sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prin hotărârile judecătoreşti contradictorii, inclusiv ale curții supreme, efectul recunoaşterii beneficiului drepturilor prevăzute de lege comparativ cu persoane aflate în situații similare cărora nu li s-a recunoscut acelaşi beneficiu al drepturilor, a rezultat în încălcarea art. 14 în conjuncție cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. (XXXXX împotriva ROMÂNIEI, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Cererea nr. 30658/05) 5.2.12. Însă, astfel cum a reținut în jurisprudența sa, Xxxxxxxx director a luat act că în sesizarea unor chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea unor instanțe judecătoreşti, în scopul de a „asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”, legiuitorul român a instituit procedura recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 329 Cod procedură civilă, recursul în interesul legii are ca obiect, în exclusivitate, chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătoreşti. Potrivit alin. 3 al art. 329 Cod procedură civilă 5.2.13. Astfel, în raport cu petiția, aşa cum este formulată, Colegiul director reține că în cauză sunt aplicabile principiile organizării şi înfăptuirii justiției în țara noastră, transpuse în Constituția României şi care statuează în art. 126 alin. 1 că „În România justiția se realizează prin Înalta Curte de Casatie şi Justitie şi prin celelalte instanțe judecătoreşti stabilite de lege”, fiind exclusă posibilitatea desfăşurării activității de jurisdicție de către alte structuri sau de către persoane ori instituții private. Coroborând acest aspect fundamental incident petiției deduse soluționării, Colegiul director, este de opinie că, în speță, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca autoritate de stat, autonomă, nu poate analiza statuările instanțelor judecătoreşti, nu se poate pronunța sine qua non asupra aspectelor corelative actului de justiție, în special cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, atribut exclusiv al instanțelor de judecată. C.N.C.D. nu poate adresa instrucțiuni instanțelor, în speță membrilor acestora în ceea ce priveşte exercițiul funcțiilor lor şi nici să interzică executarea hotărârilor judecătoreşti pronunțate. (XXX XX XXXXX împotriva OLANDEI, 19 aprilie 1994, § 45, coroborat cu Benthem împotriva OLANDEI, 23 octombrie 1985, § 40; H. împotriva BELGIEI, 30 noiembrie 1987, § 50; BELILOS împotriva ELVEłIEI, 29 aprilie 1988, § 64). 5.2.14. În consecință, Xxxxxxxx director admite excepția de necompetență materială a C.N.C.D. invocată din oficiu. Față de cele de mai sus, în temeiul art. 20 alin. (2) din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu unanimitate de voturi ale membrilor prezenți la şedință, 1. Admiterea excepției de necompetență materială a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Motivele de fapt şi de drept. 5.1. Coroborat actului normativ care reglementează prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare precum şi atribuțiile şi domeniul de activitate al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, Colegiul analizează în ce măsură obiectul unei petiției este de natură să cadă sub incidența prevederilor O.G. nr.137/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, Colegiul analizează în strînsă legătură în ce măsură obiectul unei petiții întruneşte, în prima instanță, elementele art.2 al O.G. nr.137/2000, republicată, cuprins în Capitolul I Principii şi definiții al Ordonanței şi subsecvent, elementele faptelor prevăzute şi sancționate contravențional în Capitolul II Dispoziții Speciale, Secțiunea I-VI din Ordonanță. În faptmăsura în care se reține întrunirea elementelor discriminării, aşa cum este definită în art. 2, comportamentul în speță atrage răspunderea contravențională, după caz, în condițiile în care sunt întrunite elementele constitutive ale faptelor contravenționale prevăzute şi sancționate de O.G. nr. 137/2000, republicată. 5.2. Înalta Curte de Casație şi Justiție, prin Decizia nr. 828 din 16 februarie 2009 a reținut că în economia Ordonanței nr. 137/2000 dispozițiile articolului 2 care definesc formele de discriminare (n.n.), “sunt consecutive celor din articolul 1 alin. (3), care prevăd cine este subiectul obligației de a respecta principiul egalității între cetățeni - garantat de art. 1 alin. (2) în exercitarea drepturilor constituționale ale cetățenilor: "Orice persoană juridică sau fizică are obligația să respecte principiile egalității şi nediscriminării". Din coroborarea aceloraşi texte (art. 1-2) rezultă obiectul discriminării: titularii drepturilor constituționale enumerate în special în art. 1 alin. (2), îngrădiți ori împiedicați în exercițiul lor. Aşadar, în limitele atribuțiilor sale legale, CNCD este obligat să soluționeze orice plângere întemeiată pe dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 prin stabilirea existenței celor trei elemente susmenționate. 5.3. Luând act de plângere precum şi de obiectul acesteia, astfel cum este formulat, Xxxxxxxx director urmează a analiza excepția tardivității introducerii sesizării la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Corelativ circumstanțierii faptelor ratione tempore, Xxxxxxxx Director constată că, în speță, alegația săvârşirii faptelor de discriminare este strâns legată de un cumul de acte sau fapte ce s-au desfăşurat pe parcursul unei perioade de timp. 5.4. Din înscrisurile depuse la dosar, Xxxxxxxx director reține că obiectul petiției este o decizie petenta s-a unei instanțe adresat cu cererea datată 15.03.2011 înaintată S.C. XXXXXX X.X. Xxxxxxxx, prin care a solicitat conducerii societății adeverință din care să reiasă încadrarea în grupa a II- a de judecatămuncă, adreverință din care să reiasă sporurile trecute şi în cartea de muncă. Xxxxxxx a primit un răspuns pe care l-a considerat a fi fals deoarece nu coresunde cu datele din cartea de muncă. Petenta s-a judecat în două dosare şi anume dosar nr. 5023/112/2010 obiect, restituire diferență plată compensatorie reținută ilegal respectiv interpretarea dosar nr. 1162/112/2011, cu obiect constatare nulitate absolută a conducerii colective. În dosarul 1162/112/2011, pentru faptul că angajatorul a dispus concedierea petentei când nu era la serviciu, s-a înscris în fals şi aplicarea legiloruz de fals formându-se dosarul penal 2038/P2011, jurisprudența neunitară unde angajatorul SC IPROEB SA Bistrița refuză să prezinte actele la organul de cercetare dosarul stagnând din acest motiv. De asemenea, instanța de fond a instanței soluționat dosarul nr. 1162/112/2011, a stabilit că în perioada când s-a făcut concedierea colectivă petenta a fost la lucru, ignorând faptul că în luna mai, perioada18.05.2009-30.05.2009 a avut contractul individual de judecatămuncă suspendat, iar din data de 15.06.2009-14.09.2009 a fost în concediu medical. 5.25.5. În drept, Colegiul director reține următoarele: 5.2.1. În analiza faptelor de discriminare, Xxxxxxxx director se raportează la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, legat de articolul 14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că, potrivit jurisprudenței sale, discriminarea presupune tratarea diferită, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, a unor persoane aflate în situații relativ similare (a se vedea cauza Orsus şi alții v. Croația, hotărârea din 16.03.2010, precum şi cauza Xxxxxx x.Xxxxx Britanie, nr. 36042/97, § 48, ECHR 2002-IV, cauza Okpisz v. Germania, no. 59140/00, § 33, 25 octombrie 2005). 5.2.2. Reținând în coroborare raport cu aceste aspecte definiția discriminăriiobservații de fapt, astfel cum este reglementată prin articolul 2 coroborat prevederilor art. 20 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, cu modificările şi completările ulterioare, republicată, Xxxxxxxx director se raportează la modul în care sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale articolului 2. Pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2, alin. 1 deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază un criteriu. Subsecvent, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. 5.2.3. Xxxxxxxx director reține, astfel cum este formulată petiția, că petentul se consideră discriminat datorită deciziilor contrare ale instanțelor de judecată. 5.2.4. Xxxxxxxx director este de opinie că, în fapt, aspectele invocate de petent corelativ noțiunii de restricție, excludere, deosebire, preferință se circumstanțiază ipso facto prin actul de justiție, respectiv prin pronunțarea de către instanțele judecătoreşti prin sentințe civile. Astfel, ipoteza generică de tratament diferit ia naştere prin efectul actului de justiție şi se materializează prin pronunțarea unor hotărâri judecătoreşti ipotetic neunitare, respectiv de admitere a acțiunilor comparativ cu pronunțarea unor hotărâri judecătoreşti de respingere a acțiunilor, indicate de petent, în condiții de analogie sau comparabilitate. 5.2.5. Or față de aceste aspecte, Xxxxxxxx director ia act de Decizia nr. 322/2001 publicată în Monitorul Oficial nr. 66/2002, prin care Curtea Constituțională reține: „În deplină concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale (ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994) şi alte tratate internaționale la care România este parte, Constituția României consacră în cap. VI, intitulat «Autoritatea judecătorească», principiile organizării şi înfăptuirii justiției în țara noastră. În conformitate cu aceste principii, în România justiția se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiție şi prin celelalte instanțe judecătoreşti stabilite de lege [art. 125 alin. (1)], compuse din judecători independenți care se supun numai legii [art. 123 alin. (2)]. [...] În scopul garantării independenței [...] prin Constituție a fost instituit, ca o a treia componentă a autorității judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, compus în exclusivitate din magistrați aleşi de Parlament, care are ca principală funcție asigurarea inamovibilității, a independenței şi a imparțialității judecătorilor [...] prin puterea de decizie în ceea ce priveşte promovarea în funcție şi transferarea judecătorilor, precum şi prin rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. [...] Pe baza textelor constituționale menționate, Curtea reține că justiția este în exclusivitate o funcție a statului, care, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituție, se realizează prin Curtea Supremă de Justiție şi prin celelalte instanțe judecătoreşti stabilite de lege, fiind exclusă posibilitatea desfăşurării activității de jurisdicție de către alte structuri sau de către persoane ori instituții private. Curtea reține, de asemenea, că activitatea de judecată se înfăptuieşte, în numele legii, exclusiv de către membrii acestor instanțe, adică de judecători, întrucât doar cu privire la aceştia se proclamă prin art. 123 alin. (2) din Constituție că sunt independenți şi se supun numai legii. În consecință, este exclusă posibilitatea de a se atribui puterea de judecată, împuternicirea de a supune dreptul şi altor persoane decât judecătorilor.” 5.2.6. Colegiul director ia act de art. 125 alin. 1, alin. 2 şi alin. 3 din Constituția României care statuează înfăptuirea justiției potrivit legii, dispunând că justiția este unică şi imparțială, egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți şi se supun numai legii. Aceasta face ca în activitatea de judecată, judecătorii să nu poată fi supuşi niciunei directive din partea puterii legislative sau executive. 5.2.7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că puterile publice nu pot adresa instrucțiuni instanțelor de judecată, în speță membrilor acestora în ceea ce priveşte exercițiul funcțiilor lor şi nici să interzică executarea hotărârilor judecătoreşti pronunțate. (XXX XX XXXXX împotriva OLANDEI, 19 aprilie 1994, § 45, coroborat cu Benthem împotriva OLANDEI, 23 octombrie 1985, § 40; H. împotriva BELGIEI, 30 noiembrie 1987, § 50; BELILOS împotriva ELVEłIEI, 29 aprilie 1988, § 64). 5.2.8. Pe de altă parte, reținem că textul constituțional din art. 129 statuează că 5.2.9. Raportându-ne în acest sens, la modul în care sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale discriminării, astfel cum este reglementată în art. 2 alin. 1 din actului de justiție per se, cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, atribut exclusiv al instanțelor de judecată, respectiv cu privire la jurisprudența neunitară a instanțelor judecătoreşti. 5.2.10. Astfel cum s-a pronunțat în jurisprudența sa, Xxxxxxxx director este de opinie că prin efectul interpretării neunitare a legii, se poate naşte circumstanța ipotetică a unui tratament generic de excludere, restricție, preferință sau deosebire. Această circumstanță se poate materializa ipso facto într-un tratament diferențiat prin efectul hotărârilor judecătoreşti contradictorii, având în vedere acordarea unor drepturi corelativ neacordării unor drepturi, în ceea ce priveşte persoane aflate în situații analoage. (Hotărârea nr. 185 din 16.07.2007, Hotărârea nr. 86 din 13.02.2008 şi altele). 5.2.11. Xxxxxxxx director a reținut că în una din cauzele sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prin hotărârile judecătoreşti contradictorii, inclusiv ale curții supreme, efectul recunoaşterii beneficiului drepturilor prevăzute de lege comparativ cu persoane aflate în situații similare cărora nu li s-a recunoscut acelaşi beneficiu al drepturilor, a rezultat în încălcarea art. 14 în conjuncție cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. (XXXXX împotriva ROMÂNIEI, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Cererea nr. 30658/05) 5.2.12. Însă, astfel cum a reținut în jurisprudența sa, Xxxxxxxx director a luat act că în sesizarea unor chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea unor instanțe judecătoreşti, în scopul de a „asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”, legiuitorul român a instituit procedura recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 329 Cod procedură civilă, recursul în interesul legii are ca obiect, în exclusivitate, chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătoreşti. Potrivit alin. 3 al art. 329 Cod procedură civilă 5.2.13. Astfel, în raport cu petiția, aşa cum este formulată, Colegiul director reține că „(1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în cauză sunt aplicabile principiile organizării şi înfăptuirii justiției în țara noastrătermen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştință de săvârşirea ei”. Corelativ circumstanțierii faptelor de discriminare rațione tempore, transpuse în Constituția României şi care statuează termenul prevăzut în art. 126 alin20 alin.1 este un termen de procedură, reprezentând intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de sesizare al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la săvârşirea unor fapte sau acte de discriminare. 1 Din interpretarea alin.1 al art. 20, Xxxxxxxx director reține că „În România justiția se realizează prin Înalta Curte legiuitorul a instituit un termen legal, circumscris unui interval determinat de Casatie şi Justitie şi prin celelalte instanțe judecătoreşti stabilite de lege”, fiind exclusă posibilitatea desfăşurării activității de jurisdicție de către alte structuri sau de către persoane ori instituții private. Coroborând acest aspect fundamental incident petiției deduse soluționării, Colegiul director, este de opinie cătimp, în speță, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminăriide un an de zile, ca autoritate care începe să curgă de statla data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştință petentul de săvârşirea ei, autonomă, nu poate analiza statuările instanțelor judecătoreşti, nu se poate pronunța sine qua non asupra aspectelor corelative actului de justiție, în special cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, atribut exclusiv al instanțelor de judecată. C.N.C.D. nu poate adresa instrucțiuni instanțelor, în speță membrilor acestora în ceea ce priveşte exercițiul funcțiilor lor şi nici să interzică executarea hotărârilor judecătoreşti pronunțate. (XXX XX XXXXX împotriva OLANDEI, 19 aprilie 1994, § 45, coroborat cu Benthem împotriva OLANDEI, 23 octombrie 1985, § 40; H. împotriva BELGIEI, 30 noiembrie 1987, § 50; BELILOS împotriva ELVEłIEI, 29 aprilie 1988, § 64)constituind astfel un termen peremptoriu. 5.2.145.6. În consecințăAvând în vedere motivele expuse şi înscrisurile aflate la dosar, Xxxxxxxx director Colegiul Director urmează a admite excepția tardivității în baza art. 20 alin. 1 din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancționarea tuturor formelor de necompetență materială a C.N.C.D. invocată din oficiu. discriminare, republicată Față de cele de mai sus, în temeiul art. 20 alin. (2) din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu unanimitate de voturi ale membrilor prezenți la şedință, 1. Admiterea excepției de necompetență materială a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.Admite excepția tardivității introducerii plângerii invocate din oficiu în cauză; 2. Clasarea dosarului; 3. Se va răspunde petentei în sensul celor hotărâte;

Motivele de fapt şi de drept. 5.1. În fapt, Xxxxxxxx director reține că obiectul petiției că, potrivit înscrisurilor aflate la dosar şi a sesizării, astfel cum este o decizie formulată, prin impunerea condiției de cunoaştere a limbii maghiare se întrunesc cumulativ elementele constitutive ale unei instanțe fapte de judecatădiscriminare prevăzute de art. 2 alin. 1, respectiv interpretarea art. 7 alin. 2 din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi aplicarea legilorsancționarea tuturor formelor de discriminare, jurisprudența neunitară a instanței de judecatărepublicată. 5.25.2.1. În drept, Colegiul director reține următoarele: 5.2.1conform art. În analiza faptelor de discriminare, Xxxxxxxx director se raportează la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, legat de articolul 14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că, potrivit jurisprudenței sale, discriminarea presupune tratarea diferită, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, a unor persoane aflate în situații relativ similare (a se vedea cauza Orsus şi alții v. Croația, hotărârea din 16.03.2010, precum şi cauza Xxxxxx x.Xxxxx Britanie, nr. 36042/97, § 48, ECHR 2002-IV, cauza Okpisz v. Germania, no. 59140/00, § 33, 25 octombrie 2005). 5.2.2. Reținând în coroborare cu aceste aspecte definiția discriminării, astfel cum este reglementată prin articolul 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000O.G.137/2000, republicatăprivind prevenirea şi sancționarea tuturor formelor de discriminare, Xxxxxxxx director se raportează cu modificările şi completările ulterioare, constituie discriminare “orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenență la modul în o categorie defavorizată, care sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale articolului 2. Pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2, alin. 1 deosebirea, excluderea, restricția are ca scop sau preferința trebuie să aibă la bază un criteriu. Subsecvent, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”. 5.2.2. Potrivit art. 7 alin. 2 din O.G.137/2000, privind prevenirea şi sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare, „constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, condiționarea ocupării unui post prin anunț sau concurs, lansat de angajator ori de reprezentantul acestuia, de apartenența la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, de vârsta, de sexul sau orientarea sexuală, respectiv de convingerile candidaților, cu excepția situației prevăzute la art. 2 alin. (9).” 5.2.3. Xxxxxxxx director reține, astfel cum este formulată petiția, că petentul se consideră discriminat datorită deciziilor contrare ale instanțelor O faptă poate fi calificată ca fiind faptă de judecată.discriminare dacă îndeplineşte cumulativ mai multe condiții : 5.2.4. Xxxxxxxx director este a analizat petiția având în vedere elementele constitutive ale unei fapte de opinie că, în fapt, aspectele invocate de petent corelativ noțiunii de restricție, excludere, deosebire, preferință se circumstanțiază ipso facto prin actul de justiție, respectiv prin pronunțarea de către instanțele judecătoreşti prin sentințe civilediscriminare. Astfel, ipoteza generică Xxxxxxxx director a analizat dacă există un tratament diferențiat între diferite persoane care se află în situații comparabile şi care sunt tratate în mod diferit din cauza unui criteriu de discriminare. Colegiul director, având în vedere prevederile art. 76 (3) şi art. 112 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, apreciază că există un tratament diferit ia naştere prin efectul actului diferențiat în ceea ce priveşte stabilirea condiției de justiție şi se materializează prin pronunțarea unor hotărâri judecătoreşti ipotetic neunitare, respectiv cunoaştere a limbii maghiare nivel avansat pentru ocuparea postului de admitere a acțiunilor comparativ cu pronunțarea unor hotărâri judecătoreşti de respingere a acțiunilor, indicate de petent, în condiții de analogie sau comparabilitateadministrator public. 5.2.5. Or față Trebuie avut în vedere faptul că deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute de aceste aspectecătre art. 2, alin. 1, dar trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în acest articol de lege. Xxxxxxxx director ia act a analizat în ce măsură există un criteriu invocat de Decizia nr. 322/2001 publicată în Monitorul Oficial nr. 66/2002petent, prin care Curtea Constituțională reține: „În deplină concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, ce poate fi reținut conform art. 6 pct2, alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale (ratificată prin Legea O.G. nr. 30 din 18 mai 1994) 137/2000, republicată şi alte tratate internaționale care a stat la baza tratamentului invocat. Colegiul director constată că la baza tratamentului diferențiat invocat este criteriul de cunoaştere a limbii maghiare, iar prin impunerea cunoaşterii limbii maghiare îngrădindu-se accesul la concurs şi la ocuparea funcției de către persoanele care România este parte, Constituția României consacră în cap. VI, intitulat «Autoritatea judecătorească», principiile organizării şi înfăptuirii justiției în țara noastrănu vorbesc limba maghiară. 5.2.6. În conformitate cu aceste principii, în România justiția se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiție şi prin celelalte instanțe judecătoreşti stabilite de lege [art. 125 alin. (1)], compuse din judecători independenți care se supun numai legii [art. 123 alin. (2)]. [...] În scopul garantării independenței [...] prin Constituție a fost instituit, ca o a treia componentă a autorității judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, compus în exclusivitate din magistrați aleşi de Parlament, care are ca principală funcție asigurarea inamovibilității, a independenței şi a imparțialității judecătorilor [...] prin puterea de decizie în ceea ce priveşte promovarea în funcție şi transferarea judecătorilor, precum şi prin rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. [...] Pe baza textelor constituționale menționate, Curtea reține că justiția este în exclusivitate o funcție a statului, caremateria nediscriminării, potrivit art. 125 alin20 alin.6 din O.G. nr. (1) din Constituție137/2000, se realizează prin Curtea Supremă de Justiție şi prin celelalte instanțe judecătoreşti stabilite de legerepublicată, fiind exclusă posibilitatea desfăşurării activității de jurisdicție de către alte structuri sau de către persoane ori instituții private. Curtea reține, de asemenea, că activitatea de judecată se înfăptuieşte, în numele legii, exclusiv de către membrii acestor instanțe, adică de judecători, întrucât doar cu privire la aceştia se proclamă prin art. 123 alin. (2) din Constituție că sunt independenți şi se supun numai legii. În consecință, este exclusă posibilitatea “Persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se atribui puterea de judecatăpresupune existența unei discriminări directe sau indirecte, împuternicirea iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a supune dreptul şi altor persoane decât judecătorilor.dovedi că faptele nu constituie discriminare” 5.2.6. Petentul a dovedit existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe, iar reclamatul nu a dovedit că faptele nu constituie discriminare. Colegiul director ia act de artpunctul de vedere depus de reclamat potrivit căruia prin HCL Baraolt nr. 125 alin55/2012 a abrogat punctul 2 lit. 1, alin(a) din Anexa 3 a HCL Baraolt nr. 2 şi alin. 3 din Constituția României care statuează înfăptuirea justiției potrivit legii, dispunând că justiția este unică şi imparțială, egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți şi se supun numai legii. Aceasta face ca în activitatea de judecată, judecătorii să nu poată fi supuşi niciunei directive din partea puterii legislative sau executive46/2012. 5.2.7. Curtea Europeană Potrivit art. 7 din O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravențiilor, prevede că: (1) Avertismentul constă în atenționarea verbală sau scrisă a Drepturilor Omului contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoțită de recomandarea de a subliniat că puterile publice respecta dispozițiile legale; (2) Avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă; (3) Avertismentul se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancționare a contravenției nu pot adresa instrucțiuni instanțelor de judecată, în speță membrilor acestora în ceea ce priveşte exercițiul funcțiilor lor şi nici să interzică executarea hotărârilor judecătoreşti pronunțate. (XXX XX XXXXX împotriva OLANDEI, 19 aprilie 1994, § 45, coroborat cu Benthem împotriva OLANDEI, 23 octombrie 1985, § 40; H. împotriva BELGIEI, 30 noiembrie 1987, § 50; BELILOS împotriva ELVEłIEI, 29 aprilie 1988, § 64)prevede această sancțiune. 5.2.8. Pe de altă parteAvând în vedere motivele expuse mai sus, reținem Xxxxxxxx director constată că textul constituțional din art. 129 statuează că 5.2.9. Raportându-ne în acest sens, la modul în care sunt întrunite se întrunesc cumulativ elementele constitutive ale discriminării, astfel cum este reglementată în unei fapte de discriminare prevăzute de art. 2 alin. 1 din actului de justiție per se, cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, atribut exclusiv al instanțelor de judecată, respectiv cu privire la jurisprudența neunitară a instanțelor judecătoreşti. 5.2.10. Astfel cum s-a pronunțat în jurisprudența sa, Xxxxxxxx director este de opinie că prin efectul interpretării neunitare a legii, se poate naşte circumstanța ipotetică a unui tratament generic de excludere, restricție, preferință sau deosebire. Această circumstanță se poate materializa ipso facto într-un tratament diferențiat prin efectul hotărârilor judecătoreşti contradictorii, având în vedere acordarea unor drepturi corelativ neacordării unor drepturi, în ceea ce priveşte persoane aflate în situații analoage. (Hotărârea nr. 185 din 16.07.2007, Hotărârea nr. 86 din 13.02.2008 şi altele). 5.2.11. Xxxxxxxx director a reținut că în una din cauzele sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prin hotărârile judecătoreşti contradictorii, inclusiv ale curții supreme, efectul recunoaşterii beneficiului drepturilor prevăzute de lege comparativ cu persoane aflate în situații similare cărora nu li s-a recunoscut acelaşi beneficiu al drepturilor, a rezultat în încălcarea art. 14 în conjuncție cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. (XXXXX împotriva ROMÂNIEI, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Cererea nr. 30658/05) 5.2.12. Însă, astfel cum a reținut în jurisprudența sa, Xxxxxxxx director a luat act că în sesizarea unor chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea unor instanțe judecătoreşti, în scopul de a „asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”, legiuitorul român a instituit procedura recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 329 Cod procedură civilă, recursul în interesul legii are ca obiect, în exclusivitate, chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătoreşti. Potrivit 7 alin. 3 al art. 329 Cod procedură civilă 5.2.13. Astfel, în raport cu petiția, aşa cum este formulată, Colegiul director reține că în cauză sunt aplicabile principiile organizării şi înfăptuirii justiției în țara noastră, transpuse în Constituția României şi care statuează în art. 126 alin. 1 că „În România justiția se realizează prin Înalta Curte de Casatie şi Justitie şi prin celelalte instanțe judecătoreşti stabilite de lege”, fiind exclusă posibilitatea desfăşurării activității de jurisdicție de către alte structuri sau de către persoane ori instituții private. Coroborând acest aspect fundamental incident petiției deduse soluționării, Colegiul director, este de opinie că, în speță, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca autoritate de stat, autonomă, nu poate analiza statuările instanțelor judecătoreşti, nu se poate pronunța sine qua non asupra aspectelor corelative actului de justiție, în special cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, atribut exclusiv al instanțelor de judecată. C.N.C.D. nu poate adresa instrucțiuni instanțelor, în speță membrilor acestora în ceea ce priveşte exercițiul funcțiilor lor şi nici să interzică executarea hotărârilor judecătoreşti pronunțate. (XXX XX XXXXX împotriva OLANDEI, 19 aprilie 1994, § 45, coroborat cu Benthem împotriva OLANDEI, 23 octombrie 1985, § 40; H. împotriva BELGIEI, 30 noiembrie 1987, § 50; BELILOS împotriva ELVEłIEI, 29 aprilie 1988, § 64). 5.2.14. În consecință, Xxxxxxxx director admite excepția de necompetență materială a C.N.C.D. invocată din oficiu. Față de cele de mai sus, în temeiul art. 20 alin. (2) 2 din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. Xxxxxxxx director apreciază că, cu unanimitate în cauză, sunt elemente care să probeze faptele de voturi ale membrilor prezenți discriminare de care este acuzat reclamatul şi care să conducă la şedință,angajarea răspunderii contravenționale. 1. Admiterea excepției Constatarea existenței unui tratament diferențiat, discriminatoriu potrivit art. 2 alin. 1 şi art. 7 alin. 2 din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancționarea tuturor formelor de necompetență materială discriminare, republicată; 2. Sancționarea cu avertisment a Consiliului Național Local Baraolt; 3. Recomandă Consiliului Local Baraolt, precum şi Instituției Primarului Baraolt, prin reprezentant, Primar L. K. B. A., să ia toate măsurile necesare pentru Combaterea Discriminării.a asigura accesul în mod egal şi nediscriminatoriu pentru toate persoanele la concursurile organizate pentru ocuparea funcțiilor din această unitate având în vedere prevederiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, precum şi a prevederilor Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale;

Motivele de fapt şi de drept. 5.1. În fapt, Xxxxxxxx director reține că obiectul petiției este o decizie a unei instanțe de judecată, respectiv interpretarea şi aplicarea legilor, jurisprudența neunitară a instanței de judecată. 5.2. În drept, Colegiul director reține următoarele: 5.2.1. În analiza faptelor de discriminare, Xxxxxxxx director se raportează la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, legat de articolul 14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că, potrivit jurisprudenței sale, discriminarea presupune tratarea diferită, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, a unor persoane aflate în situații relativ similare (a se vedea cauza Orsus şi alții v. Croația, hotărârea din 16.03.2010, precum şi cauza Xxxxxx x.Xxxxx Britanie, nr. 36042/97, § 48, ECHR 2002-IV, cauza Okpisz v. Germania, no. 59140/00, § 33, 25 octombrie 2005). 5.2.2. Reținând în coroborare cu aceste aspecte definiția discriminării, astfel cum este reglementată prin articolul 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, republicată, Xxxxxxxx director se raportează la modul în care sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale articolului 2. Pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2, alin. 1 deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază un criteriu. Subsecvent, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. 5.2.3. Xxxxxxxx director reține, astfel cum este formulată petiția, că petentul se consideră discriminat datorită deciziilor contrare ale instanțelor de judecată. 5.2.4. Xxxxxxxx director este de opinie că, în fapt, aspectele invocate de petent corelativ noțiunii de restricție, excludere, deosebire, preferință se circumstanțiază ipso facto prin actul de justiție, respectiv prin pronunțarea de către instanțele judecătoreşti prin sentințe civile. Astfel, ipoteza generică de tratament diferit ia naştere prin efectul actului de justiție şi se materializează prin pronunțarea unor hotărâri judecătoreşti ipotetic neunitare, respectiv de admitere a acțiunilor comparativ cu pronunțarea unor hotărâri judecătoreşti de respingere a acțiunilor, indicate de petent, în condiții de analogie sau comparabilitate. 5.2.5. Or față de aceste aspecte, Xxxxxxxx director ia act de Decizia nr. 322/2001 publicată în Monitorul Oficial nr. 66/2002, prin care Curtea Constituțională reține: „În deplină concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale (ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994) şi alte tratate internaționale la care România este parte, Constituția României consacră în cap. VI, intitulat «Autoritatea judecătorească», principiile organizării şi înfăptuirii justiției în țara noastră. În conformitate cu aceste principii, în România justiția se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiție şi prin celelalte instanțe judecătoreşti stabilite de lege [art. 125 alin. (1)], compuse din judecători independenți care se supun numai legii [art. 123 alin. (2)]. [...] În scopul garantării independenței [...] prin Constituție a fost instituit, ca o a treia componentă a autorității judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, compus în exclusivitate din magistrați aleşi de Parlament, care are ca principală funcție asigurarea inamovibilității, a independenței şi a imparțialității judecătorilor [...] prin puterea de decizie în ceea ce priveşte promovarea în funcție şi transferarea judecătorilor, precum şi prin rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. [...] Pe baza textelor constituționale menționate, Curtea reține că justiția este în exclusivitate o funcție a statului, care, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituție, se realizează prin Curtea Supremă de Justiție şi prin celelalte instanțe judecătoreşti stabilite de lege, fiind exclusă posibilitatea desfăşurării activității de jurisdicție de către alte structuri sau de către persoane ori instituții private. Curtea reține, de asemenea, că activitatea de judecată se înfăptuieşte, în numele legii, exclusiv de către membrii acestor instanțe, adică de judecători, întrucât doar cu privire la aceştia se proclamă prin art. 123 alin. (2) din Constituție că sunt independenți şi se supun numai legii. În consecință, este exclusă posibilitatea de a se atribui puterea de judecată, împuternicirea de a supune dreptul şi altor persoane decât judecătorilor.” 5.2.6. Colegiul director ia act de art. 125 alin. 1, alin. 2 şi alin. 3 din Constituția României care statuează înfăptuirea justiției potrivit legii, dispunând că justiția este unică şi imparțială, egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți şi se supun numai legii. Aceasta face ca în activitatea de judecată, judecătorii să sesizate nu poată fi supuşi niciunei directive din partea puterii legislative sau executive. 5.2.7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că puterile publice nu pot adresa instrucțiuni instanțelor de judecată, în speță membrilor acestora în ceea ce priveşte exercițiul funcțiilor lor şi nici să interzică executarea hotărârilor judecătoreşti pronunțate. (XXX XX XXXXX împotriva OLANDEI, 19 aprilie 1994, § 45, coroborat cu Benthem împotriva OLANDEI, 23 octombrie 1985, § 40; H. împotriva BELGIEI, 30 noiembrie 1987, § 50; BELILOS împotriva ELVEłIEI, 29 aprilie 1988, § 64). 5.2.8. Pe de altă parte, reținem că textul constituțional din art. 129 statuează că 5.2.9. Raportându-ne în acest sens, la modul în care sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale discriminării, astfel cum este reglementată în intră sub incidența art. 2 alin. 1 din actului al Ordonanței de justiție per se, cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, atribut exclusiv al instanțelor de judecată, respectiv cu privire la jurisprudența neunitară a instanțelor judecătoreşti. 5.2.10. Astfel cum s-a pronunțat în jurisprudența sa, Xxxxxxxx director este de opinie că prin efectul interpretării neunitare a legii, se poate naşte circumstanța ipotetică a unui tratament generic de excludere, restricție, preferință sau deosebire. Această circumstanță se poate materializa ipso facto într-un tratament diferențiat prin efectul hotărârilor judecătoreşti contradictorii, având în vedere acordarea unor drepturi corelativ neacordării unor drepturi, în ceea ce priveşte persoane aflate în situații analoage. (Hotărârea nr. 185 din 16.07.2007, Hotărârea nr. 86 din 13.02.2008 şi altele). 5.2.11. Xxxxxxxx director a reținut că în una din cauzele sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prin hotărârile judecătoreşti contradictorii, inclusiv ale curții supreme, efectul recunoaşterii beneficiului drepturilor prevăzute de lege comparativ cu persoane aflate în situații similare cărora nu li s-a recunoscut acelaşi beneficiu al drepturilor, a rezultat în încălcarea art. 14 în conjuncție cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. (XXXXX împotriva ROMÂNIEI, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Cererea nr. 30658/05) 5.2.12. Însă, astfel cum a reținut în jurisprudența sa, Xxxxxxxx director a luat act că în sesizarea unor chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea unor instanțe judecătoreşti, în scopul de a „asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”, legiuitorul român a instituit procedura recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 329 Cod procedură civilă, recursul în interesul legii are ca obiect, în exclusivitate, chestiuni de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătoreşti. Potrivit alin. 3 al art. 329 Cod procedură civilă 5.2.13. Astfel, în raport cu petiția, aşa cum este formulată, Colegiul director reține că în cauză sunt aplicabile principiile organizării şi înfăptuirii justiției în țara noastră, transpuse în Constituția României şi care statuează în art. 126 alin. 1 că „În România justiția se realizează prin Înalta Curte de Casatie şi Justitie şi prin celelalte instanțe judecătoreşti stabilite de lege”, fiind exclusă posibilitatea desfăşurării activității de jurisdicție de către alte structuri sau de către persoane ori instituții private. Coroborând acest aspect fundamental incident petiției deduse soluționării, Colegiul director, este de opinie că, în speță, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca autoritate de stat, autonomă, nu poate analiza statuările instanțelor judecătoreşti, nu se poate pronunța sine qua non asupra aspectelor corelative actului de justiție, în special cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, atribut exclusiv al instanțelor de judecată. C.N.C.D. nu poate adresa instrucțiuni instanțelor, în speță membrilor acestora în ceea ce priveşte exercițiul funcțiilor lor şi nici să interzică executarea hotărârilor judecătoreşti pronunțate. (XXX XX XXXXX împotriva OLANDEI, 19 aprilie 1994, § 45, coroborat cu Benthem împotriva OLANDEI, 23 octombrie 1985, § 40; H. împotriva BELGIEI, 30 noiembrie 1987, § 50; BELILOS împotriva ELVEłIEI, 29 aprilie 1988, § 64). 5.2.14. În consecință, Xxxxxxxx director admite excepția de necompetență materială a C.N.C.D. invocată din oficiu. Față de cele de mai sus, în temeiul art. 20 alin. (2) din O.G. 137/2000 Guvern nr.137/2000 privind prevenirea şi sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare, republicată; 5.2.1. În drept, examinând conținutul petiției şi legislația în vigoare şi dezbătând excepția obiectului vădit nefondat sau lipsa de obiect, invocată din oficiu, Xxxxxxxx director reține că petentul sesizează cu unanimitate privire la nerespectarea contractului cadru nr. 839/04.10.2010 pentru şcolarizarea prin învățământ postliceal cu taxă. Xxxxxxxx director respinge excepția obiectului vădit nefondat sau lipsa de voturi ale membrilor prezenți la şedință,obiect. 15.2.2. Admiterea excepției Coroborat actului normativ care reglementează prevenirea şi combaterea tuturor formelor de necompetență materială a discriminare precum şi atribuțiile şi domeniul de activitate al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în speța de față, Colegiul trebuie să analizeze în ce măsură obiectul petiției este de natură să cadă sub incidența prevederilor O.G. nr.137/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, Colegiul analizează în strânsă legătură în ce măsură obiectul unei petiții întruneşte, în prima instanță, elementele art. 2 al O.G. nr.137/2000, republicată, cuprins în Capitolul I „Principii şi definiții” al Ordonanței şi subsecvent, elementele faptelor prevăzute şi sancționate contravențional în Capitolul II „Dispoziții Speciale”, Secțiunea I-VI din Ordonanță. În măsura în care se reține întrunirea 5.2.3. Astfel, Xxxxxxxx constată că, în esență, petentul invocă vătămarea drepturilor sale prin nerespectarea contractului cadru pentru şcolarizarea prin învățământ postliceal cu taxă. Consiliul este chemat astfel să se pronunțe cu privire la nerespectarea contractului cadru nr. 839/04.10.2010 şi a anexei nr. 3 la O. MECT nr. 2713/29.11.2007. 5.2.4. Ca atare, fondul problemei în prezenta speță este corelativ faptului că prezumțiile ce se nasc în cauză nu se circumstanțiază în legătură cu un eventual criteriu interzis de art. 2 alin.1 din O.G. nr. 137/2000 republicată cât în legătură cu un aspect de legalitate, ceea ce plasează cazul în afara incidenței discriminării, aşa cum e reglementată de art. 2 alin.1 sau alin.3 din O.G. nr. 137/2000 republicată. Or, în exercitarea competențelor sale determinate de O.G. nr 137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu se poate pronunța asupra unor aspecte de legalitate din care poate decurge un eventual tratament diferit. Pentru a reține incidența unui atare scop sau efect, în prezenta speță, Colegiul ar trebui să se substituie instanței judecătoreşti pentru a analiza justificarea aplicabilității prevederilor legale şi a actelor secundare, ca temei legal, în speța de față. 1. Respingerea excepției obiectului vădit nefondat sau lipsa de obiect 2. Aspectele sesizate nu intră sub incidența art. 2 al Ordonanței de Guvern nr.137/2000 privind prevenirea şi sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare, republicată.